Pe covor erau urme de vin roşu... sau era sângele ei? Nu înţelegea. Lacrimile curgeau în continuare, respiraţia devenea din ce în ce mai sacadată. Începu să halucineze. O lumină gălbuie, neuniformă, se năştea din cel mai întunecat colţ al încăperii. Era un tablou care îi înfăţişa pe Tristan şi Isolda. Ce frumoşi erau... Silueta lui Tristan se profila în aer, ieşind din pânză, îndreptându-se spre ea, zâmbind cu braţele deschise. Dar Isolda rămase acolo, încarcerată sub culorile de ulei, dincolo de realitate. Isolda, prizoniera picturii, plângea. Tristan, dominând realitatea, îi zâmbea tinerei necunoscute. Corpul lui era înconjurat de lumină. Era o creatură stranie...
- Tu eşti? Eşti chiar adevărat? l-a întrebat, tremurat, abia auzindu-şi propria voce.
Nu a răspuns. În schimb, el i-a legat ochii cu o bucată de catifea fină, de un violet întunecat, apoi a sărutat-o şi l-a sărutat şi ea... lung. Îşi întinse braţele spre el, cuprinzându-i chipul în mâini, îi fusese atât de dor de un sărut. Atât de sete. O îmbrăţişa, strâns, cald, nesfârşit, privind-o şi gustându-i buzele în continuare, pe când Isolda se zbătea agonic pe pânză...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu