Romanţa unei sirene

N-aş putea să-i cer nimic,
Acelei fiinţe din adâncul mării,
Ce-mi trimite dimineaţa devreme,
Chemări divine ce m-alungă în lumea visării...

Şi totuşi, dacă aş putea -
O, dacă-ar putea să-mi dea ce nu-i pot cere!-
Aş face dintr-o floare o acadea,
Iar din glasul ei, un borcan umplut cu miere.
Nu pot să-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer ceva,
Acestei Eve din adâncuri,
Aş picura-ntr-o cupă goală,
Cianură şi morfină,
Şi m-aş apleca apoi, lasând în urmă orice boală,
Să-i şoptesc la urechea-i mică, o aureolă boreală...

Sirenă albă, fermecată -fiinţă mult râvnită-
Adu-mi lumina blondă a părului tău rece,
Adu-mi albastrul din al tău suflet, dragoste nebănuită
Şi pictează-ţi glasul pe-al meu chip, când timpul îmi va trece.

Sirenă albă, fermecată -himeră efemeră-
Adu-mi pudoarea mării pe buzele-ţi de gheaţă,
Adu-mi miros de valuri verzi, şiroind printr-o arteră
Şi scrie-ţi numele cu foc în gânduri de ceaţă.

Sirenă albă, fermecată -iubit de valuri, asasin-
Adu-mi prima-ţi victimă, nebun îndrăgostit de ape,
Adu-mi sufletele toate, ucise de-al tău cântec acvamarin
Şi vino-apoi cu mine, lasă-ţi cântecul să mă îngroape
Sub alge calde şi-anemone vii,
Sub valurile unde toţi oamenii devin nişte copii...






*O poezioară mai veche cu care am paricipat la concursul organizat de Revista Metamorfoze. :)