Un zâmbet furat (fragment)

N-am vrut să o trezesc, nu mai ştiu de ce. Poate pentru că îmi era teamă de explicaţiile pe care ar fi trebuit să i le dau, sau poate pentru că nu mai aveam săpun în baie ori cafea în ibricul roşu din bucătăria înghesuită... sau pur şi simplu fiindcă ochii ei negri, curioşi, trişti, mă înspăimântau şi mă încarcerau în adâncimea lor fără sfârşit. M-am hotărât în schimb... să scriu. Da, după cinci ani de zile în care n-am mai atins măcar stiloul, aveam inspiraţie. Simţeam blestemul scrisului apăsându-mi sufletul, toate gândurile copleşindu-mă cu tot coloritul lor adunat de-a lungul timpului, cu toată vastitatea lor imensă. Toate gândurile mele, îngropate sub ani de pauză, resemnare şi renunţare, explodau acum în cutia-mi craniană. Emoţii diversificate îmi spărgeau cutia toracică la fiecare răsuflare, iar plămânii se sufocau cu prea mult aer. Degetele îmi tremurau sfioase, pleoapele subţiri clipeau cu greutate, apăsate şi ele de toată povara ce-mi cădea din nou pe umeri.

Am intrat în birou izbind uşa de perete. În încăpere era întuneric şi mirosea a mucegai şi aer stătut. Am deschis larg geamurile, rămânând câteva minute cu capul afară, cu mâinile mari proptite în lemnul pervazului, inspirând adânc aerul proaspăt al oraşului. Lumina zilei, amestecată cu incandescenţa fără seamăn a zăpezii, mă orbea. Ningea fără oprire. Dar nu era o ninsoare din aceea brutală, repede, ci o lină strecurare a celor mai frumoşi fulgi. În mintea-mi buimacă îmi reveneau imaginile din maşina de piaţă. Părul ciocolatiu al fetei necunoscute, plin de zăpadă. Obrajii ei, gâtul, pleoapele albăstrui şi transparente, cercurile violete de sub ochi... toate udate de lacrimile îngheţate ale cerului. Zâmbetul ei agonic, împietrit pe faţă. Buzele cărnoase, înfrigurate, pătate ici-colo de câte-o picătura mică dintr-un sânge roşu...

Toate acestea erau imagini demne de a fi transpuse în eternitatea unei hârtii. O asemenea frumuseţe necunoscută merită să dăinuie în caietele mele, să reflecte chipul unui personaj înşelător cu o personalitate nefastă. Un asemenea chip avea destinul să frângă inimi, sau, dimpotrivă, să sufere cum nu pot suferi alţii pe parcursul unei vieţi. Gânduri nenumărate îmi roiau în minte în legătură cu acest lucru. Păcat însă că nu o cunoşteam pe tânăra necunoscută... Oare ce secrete ascunde? Oare ce căuta pe stradă, în noapte, singură? Ce avea în geamantanul de piele? De ce scuipa sânge? Şi... care-i povestea acelui zâmbet sugrumat pe vârful buzelor? Ce şoapte au curs din acea gură? Şi ce lacrimi i-au mângâiat obrajii? Pentru ce?

Text premiat la concursul "Dimineaţa unui miracol" - Ploieşti.