Nosce te ipsum! (I)

Se făcea că mă plimbam fără un anume rost, păşind pe mijlocul unui bulevard ce părea părăsit. Era o stradă frumos pavată a unui Bucureşti fantomă, o capitală lipsită de rumoarea şi forfota ei obişnuită de mic Paris, un muşuroi al oamenilor de tot felul. Bulevardul, aproape fără sfârşit, era străjuit din loc în loc de câte un felinar cu lumină slabă, ce noaptea pâlpâia periodic, arătându-şi existenţa precară de care probabil era mândră. 

Tabloul pe care îl aveam în faţă dădea o impresie subtilă de stagnare, având un aer atât de static incât mi se părea că până şi dioxidul de carbon pe care îl expiram rămânea spânzurat de colţurile luminii electrice şi albe. O briză blândă îmi flutură pentru o clipă părul, iar o pagină de ziar alerga neputincioasă pe lângă trotuarul murdărit de paşii nehotărâţi ai atâtor oameni ce l-au străbătut în goana lor nebună după viaţă, în speranţa de a putea trăi fiece clipă a existenţei lor miniaturale într-un univers fără început şi fără sfârşit. Pe lângă acea pagină de ziar, de revistă literară sau politică, porniră în direcţia mea un întreg amalgan de alte hârtiuţe, toate însă parcă arse pe marginile dantelate, îngălbenite de timp. Întinzând mâna, am prins una dintre ele cu degetele lungi şi atât de albe. Restul trecură pe lângă mine precum un stol de păsări rănite, zburând toate spre libertatea mult dorită.

„Nosce te ipsum!”

Asta scria, cu litere frumos orânduite şi cerneală violet pe hârtia arsă pe care o prinsesem. "Cunoaşte-te pe tine însăţi!" spunea proverbul latinesc venit de Nicăieri. Am mototolit nervoasă bucăţica de hârtie, lăsând-o să cadă pe jos şi continuându-mi apoi din nou drumul fără rost. În definitiv, nu prea ştiam cine sunt...

*

Mă plimbam în neştire pe străzi lăturalnice, ocoleam prin parcuri şi pieţe necunoscute şi întunecate, scăldându-mă printre picături de ploaie şi întinzându-mă pe pavajul mângâiat de lacrimile cerului, în mijlocul străzii...

Adevărul e că nu-mi găseam sufletul...