Puţin mai târziu, un divan lipit de perete, un stilou aurit fără cerneală violet şi ploaia spasmodică pe geamul glisant. Un roman fără început şi fără sfârşit, nimic mai mult... şi umbre cenuşii jucându-se de-a v-aţi ascunselea şi fugărindu-se neîncetat pe străduţa din faţa blockhouse-ului. El mă întinde pe divan, iar ţigara ce moţăia liniştită în scrumiera de cristal cade aprinsă pe jos.
Covorul se aprinde încet, iar ţigara se mistuie în micile flăcări ce-ncep să ne înconjoare. Simt cum ceva se rupe în mine, cum se fărămiţează precum un ziar în flăcări ori o sticlă de sake secată de un egoist. Sforile se rup, marioneta din mine revine la viaţă, iar trecutul este în mare parte îngropat într-un mormânt ciudat al inimii pline de gropi. Prezentul nu exista pentru mine decât ca trecut, raportat la amintirile copilăriei şi vise. Sufeream de un complex de retragere în sine; un sindrom ciudat, o malformaţie internă, psihică, plăcută şi fandosită. Cochetez cu moartea uitată, iar degetele lui mă alintă fără a fi cuminţi. Focul nu ne atinge, se aprind încet draperiile, iar ochii lui strălucesc demonic. Cuprinde totuşi în scurt timp divanul, iar flăcările îmi luminează impudic buzele sângerii şi umede. Mătasea neagră se aprinde, iar trupurile încinse ard de dorinţe şi vise... Limbi de foc se ridică ameninţător, pledând in aer o gamă de mirifice flori de fum negricios. El avea chipul înconjurat de o aură hedonică.
Nu simţeam durere... şi, îmbraţişaţi în eternitate, flăcările ne-au cuprins trupurile blestemate de dragoste.
Articolul tau m-a dus cu gandul la "Private emotion" si flacarile care ardeau incaperile alea.
RăspundețiȘtergere