Delir

Pe covor erau urme de vin roşu... sau era sângele ei? Nu înţelegea. Lacrimile curgeau în continuare, respiraţia devenea din ce în ce mai sacadată. Începu să halucineze. O lumină gălbuie, neuniformă, se năştea din cel mai întunecat colţ al încăperii. Era un tablou care îi înfăţişa pe Tristan şi Isolda. Ce frumoşi erau... Silueta lui Tristan se profila în aer, ieşind din pânză, îndreptându-se spre ea, zâmbind cu braţele deschise. Dar Isolda rămase acolo, încarcerată sub culorile de ulei, dincolo de realitate. Isolda, prizoniera picturii, plângea. Tristan, dominând realitatea, îi zâmbea tinerei necunoscute. Corpul lui era înconjurat de lumină. Era o creatură stranie...

- Tu eşti? Eşti chiar adevărat? l-a întrebat, tremurat, abia auzindu-şi propria voce.

Nu a răspuns. În schimb, el i-a legat ochii cu o bucată de catifea fină, de un violet întunecat, apoi a sărutat-o şi l-a sărutat şi ea... lung. Îşi întinse braţele spre el, cuprinzându-i chipul în mâini, îi fusese atât de dor de un sărut. Atât de sete. O îmbrăţişa, strâns, cald, nesfârşit, privind-o şi gustându-i buzele în continuare, pe când Isolda se zbătea agonic pe pânză...

Nosce te ipsum! (III)

Puţin mai târziu, un divan lipit de perete, un stilou aurit fără cerneală violet şi ploaia spasmodică pe geamul glisant. Un roman fără început şi fără sfârşit,  nimic mai mult... şi umbre cenuşii jucându-se de-a v-aţi ascunselea şi fugărindu-se neîncetat pe străduţa din faţa blockhouse-ului. El mă întinde pe divan, iar ţigara ce moţăia liniştită în scrumiera de cristal cade aprinsă pe jos.

Covorul se aprinde încet, iar ţigara se mistuie în micile flăcări ce-ncep să ne înconjoare. Simt cum ceva se rupe în mine, cum se fărămiţează precum un ziar în flăcări ori o sticlă de sake secată de un egoist. Sforile se rup, marioneta din mine revine la viaţă, iar trecutul este în mare parte îngropat într-un mormânt ciudat al inimii pline de gropi. Prezentul nu exista pentru mine decât ca trecut, raportat la amintirile copilăriei şi vise. Sufeream de un complex de retragere în sine; un sindrom ciudat, o malformaţie internă, psihică, plăcută şi fandosită. Cochetez cu moartea uitată, iar degetele lui mă alintă fără a fi cuminţi. Focul nu ne atinge, se aprind încet draperiile, iar ochii lui strălucesc demonic. Cuprinde totuşi în scurt timp divanul, iar flăcările îmi luminează impudic buzele sângerii şi umede. Mătasea neagră se aprinde, iar trupurile încinse ard de dorinţe şi vise... Limbi de foc se ridică ameninţător, pledând in aer o gamă de mirifice flori de fum negricios. El avea chipul înconjurat de o aură hedonică.

Nu simţeam durere... şi, îmbraţişaţi în eternitate, flăcările ne-au cuprins trupurile blestemate de dragoste.

Un zâmbet furat (fragment)

N-am vrut să o trezesc, nu mai ştiu de ce. Poate pentru că îmi era teamă de explicaţiile pe care ar fi trebuit să i le dau, sau poate pentru că nu mai aveam săpun în baie ori cafea în ibricul roşu din bucătăria înghesuită... sau pur şi simplu fiindcă ochii ei negri, curioşi, trişti, mă înspăimântau şi mă încarcerau în adâncimea lor fără sfârşit. M-am hotărât în schimb... să scriu. Da, după cinci ani de zile în care n-am mai atins măcar stiloul, aveam inspiraţie. Simţeam blestemul scrisului apăsându-mi sufletul, toate gândurile copleşindu-mă cu tot coloritul lor adunat de-a lungul timpului, cu toată vastitatea lor imensă. Toate gândurile mele, îngropate sub ani de pauză, resemnare şi renunţare, explodau acum în cutia-mi craniană. Emoţii diversificate îmi spărgeau cutia toracică la fiecare răsuflare, iar plămânii se sufocau cu prea mult aer. Degetele îmi tremurau sfioase, pleoapele subţiri clipeau cu greutate, apăsate şi ele de toată povara ce-mi cădea din nou pe umeri.

Am intrat în birou izbind uşa de perete. În încăpere era întuneric şi mirosea a mucegai şi aer stătut. Am deschis larg geamurile, rămânând câteva minute cu capul afară, cu mâinile mari proptite în lemnul pervazului, inspirând adânc aerul proaspăt al oraşului. Lumina zilei, amestecată cu incandescenţa fără seamăn a zăpezii, mă orbea. Ningea fără oprire. Dar nu era o ninsoare din aceea brutală, repede, ci o lină strecurare a celor mai frumoşi fulgi. În mintea-mi buimacă îmi reveneau imaginile din maşina de piaţă. Părul ciocolatiu al fetei necunoscute, plin de zăpadă. Obrajii ei, gâtul, pleoapele albăstrui şi transparente, cercurile violete de sub ochi... toate udate de lacrimile îngheţate ale cerului. Zâmbetul ei agonic, împietrit pe faţă. Buzele cărnoase, înfrigurate, pătate ici-colo de câte-o picătura mică dintr-un sânge roşu...

Toate acestea erau imagini demne de a fi transpuse în eternitatea unei hârtii. O asemenea frumuseţe necunoscută merită să dăinuie în caietele mele, să reflecte chipul unui personaj înşelător cu o personalitate nefastă. Un asemenea chip avea destinul să frângă inimi, sau, dimpotrivă, să sufere cum nu pot suferi alţii pe parcursul unei vieţi. Gânduri nenumărate îmi roiau în minte în legătură cu acest lucru. Păcat însă că nu o cunoşteam pe tânăra necunoscută... Oare ce secrete ascunde? Oare ce căuta pe stradă, în noapte, singură? Ce avea în geamantanul de piele? De ce scuipa sânge? Şi... care-i povestea acelui zâmbet sugrumat pe vârful buzelor? Ce şoapte au curs din acea gură? Şi ce lacrimi i-au mângâiat obrajii? Pentru ce?

Text premiat la concursul "Dimineaţa unui miracol" - Ploieşti.

Un fragment dintr-o mie

Ochii albaştri evitau sub genele lungi, lăsate, întâlnirea directă cu lumina becurilor electrice ale peronului. O lacrimă porni stingheră pe obrazul drept, rămânând spânzurată apoi în şalul Lidiei. Trenul intră agresiv în gară, umplând atmosfera de vuiet şi scârţâitul roţilor pe şinele de fier îngheţate. Oamenii roiau pe peron, împingându-se între ei nerăbdători. Cineva anunţă că trenul nu rămâne mult, fiind în întârziere.

Strigătul lui Dan se auzi foarte aproape. Când Dana îşi ridică ochii din pământ, privirile lor metalice se încrucişară. Un zâmbet ironic răsări pe chipul tatălui. Lacrimi de furie, râuri de teroare, izbucniră din ochii fiicei. Părea ca nu o observase pe Lidia. Se apropia ameninţător, iar fiica o luă la goană, însă prea tarziu. Tatăl o prinse din urmă rapid, strângându-i atât de tare braţele încât Dana ţipă, însa nimeni nu se sinchisea de această scenă. Toţi oamenii se îmbulzeau să intre în tren, călcându-se în picioare. 

Lidia vru să încerce să o elibereze, dar privirea surorii ei o opri. Cunoştea acea privire, cel puţin în imaginaţie. O avusese şi ea. Era o privire ce renunţa la tot şi se resemna. O privire care îşi ucidea existenţa, care se stinge. Privire fără speranţă. Ochi fără culoare, căci irisul Danei pierduse tot ce însemnase vreodată albastrul, devenind precum cerul depresiv dintr-o zi de toamnă ploioasă. Acum, pentru Dana, viaţa nu mai avea să însemne delir, tumult de căldură şi raze de soare mângâindu-i chipul sau fericire respirată... ci un iad etern, la fel cum fusese înainte pentru sora ei. 

Roata se întoarse...

Nosce te ipsum! (II)

Deasupra mea, cerul se întindea infinit şi ameninţător, având o culoare mortuară, totuşi plăcută, în mai multe nuanţe ale aceluiaşi violet sinistru. Deşi nu era întuneric, felinarele rămâneau aprinse, iar o ceaţă densă se prelingea ondulându-se delicat pe deasupra pavajului.
Am început să alerg înainte, spre un orizont mai puţin cunoscut, dar unde puteam întrezări silueta nedefinită a unui bărbat. În spatele meu auzeam foşnetul rece al faldurilor rochiei de mătase neagră, ce lucea lasciv în lumina felinarelor şi care, în fuga mea, îmi mângâia delicat curbura şoldurilor reci şi goale. Paşii mi se auzeau speriaţi lovind agresiv pavajul umed al străzii solitare. 

Cu cât mă apropiam mai mult de silueta întunecată a acelui bărbat, cu atât puteam observa diverse detalii care-mi erau atât de familiare: zâmbetul ştrengar, angelic; ochii atât de negri ce străluceau cu propriul lor întuneric; statura lui zveltă, figura de tânăr intelectual, de scriitor ros de gânduri şi vise putrezite, de dorinţe demodate şi animalice. Era el... Îmi zâmbea de departe cu mâna întinsă binevoitor. „Haide, fii a mea!” părea că-mi spune din priviri. Dar mi-era teamă! Nu de el, nicidecum... ci de mine însămi, de prea multe sentimente încurcate şi dezordonate ce zbierau înlăuntrul trunchiului cerebral. Eram precum un fir de praf interstelar ce rătăcea prin univers, dus aiurea de ondulaţia vagă a vidului. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, ce ar trebui să fac sau cine eram de fapt. Îmi simţeam doar trupul străbătut de milioane de fiori ce dansau haotic de-a lungul coloanei vertebrale, iar picioarele păreau să nu-mi mai dea ascultare. 

L-am luat de mână fără să spun nimic, zâmbindu-i dulce, şi am plecat împreună fără să vorbim. Zâmbeam fiindcă ştiam că el e acolo, lângă mine, foarte aproape de fiecare dată; ştiam şi simţeam că mintea îmi înregistrază un epilog ce va fi la un moment dat uitat de timp, dar nu şi de inima mereu tânăra şi plină de naivitate; ştiam că aveam să mă îmbăt pe parcursul întregii poveşti cu ondulaţiile unui plăcut fum de jazz şi-am să respir infinite nuanţe de charlestone alături de cocktail-uri complicate.

Nosce te ipsum! (I)

Se făcea că mă plimbam fără un anume rost, păşind pe mijlocul unui bulevard ce părea părăsit. Era o stradă frumos pavată a unui Bucureşti fantomă, o capitală lipsită de rumoarea şi forfota ei obişnuită de mic Paris, un muşuroi al oamenilor de tot felul. Bulevardul, aproape fără sfârşit, era străjuit din loc în loc de câte un felinar cu lumină slabă, ce noaptea pâlpâia periodic, arătându-şi existenţa precară de care probabil era mândră. 

Tabloul pe care îl aveam în faţă dădea o impresie subtilă de stagnare, având un aer atât de static incât mi se părea că până şi dioxidul de carbon pe care îl expiram rămânea spânzurat de colţurile luminii electrice şi albe. O briză blândă îmi flutură pentru o clipă părul, iar o pagină de ziar alerga neputincioasă pe lângă trotuarul murdărit de paşii nehotărâţi ai atâtor oameni ce l-au străbătut în goana lor nebună după viaţă, în speranţa de a putea trăi fiece clipă a existenţei lor miniaturale într-un univers fără început şi fără sfârşit. Pe lângă acea pagină de ziar, de revistă literară sau politică, porniră în direcţia mea un întreg amalgan de alte hârtiuţe, toate însă parcă arse pe marginile dantelate, îngălbenite de timp. Întinzând mâna, am prins una dintre ele cu degetele lungi şi atât de albe. Restul trecură pe lângă mine precum un stol de păsări rănite, zburând toate spre libertatea mult dorită.

„Nosce te ipsum!”

Asta scria, cu litere frumos orânduite şi cerneală violet pe hârtia arsă pe care o prinsesem. "Cunoaşte-te pe tine însăţi!" spunea proverbul latinesc venit de Nicăieri. Am mototolit nervoasă bucăţica de hârtie, lăsând-o să cadă pe jos şi continuându-mi apoi din nou drumul fără rost. În definitiv, nu prea ştiam cine sunt...

*

Mă plimbam în neştire pe străzi lăturalnice, ocoleam prin parcuri şi pieţe necunoscute şi întunecate, scăldându-mă printre picături de ploaie şi întinzându-mă pe pavajul mângâiat de lacrimile cerului, în mijlocul străzii...

Adevărul e că nu-mi găseam sufletul...

Zâmbete sugrumate de-un răsărit

Sunt Au fost dimineţi în care ea abia avea puterea să deschidă ochii. Prefera să stea acolo întinsă, afundându-se în salteaua caldă şi înecându-se totodată sub plapuma subţire ce mirosea fin a micşunele, pe când el se fâţâia prin casă, neştiind care dintre treburile casnice era prioritară.

Era fericită că pentru ea nu mai exista trecut şi putea să-şi piardă toate dimineţile după voia sa. Pe noptiera din dreapta patului dormeau bomboanele glazurate - de la cofetăria La Fayette - într-un bol de cristal, iar ea se alinta încă adormită într-unul din tricourile lui. Adora parfumul corpului său matur, atât de mare pe lângă al ei, impregnat în toate hainele sale. Avea o aromă specifică de... de fapt nu putea spune cu exactitate, nu era sigură (sau nu-şi mai aducea aminte?). Cert era însă faptul că uneori îi venea să se îngroape cu totul în pieptul lui gol şi să-i înece arterele cu dragostea unei tinereţi exasperante...

Când pisoiul alb, primit în dar chiar de la el, veni să se cuibărească la pieptul ei, se trezi din visare. Îşi aduse aminte că, venind de la Constanţa, găsise casa goală, iar pe el... nicăieri. Acum îşi dădea bine seama, deschizând ochii mari şi înghiţind spaţiul gol în negrul din ei, că pentru ea ziua nu începea niciodată până nu îl vedea zâmbindu-i dulce, asimetric, până nu îi şoptea la ureche "Bună dimineaţa!" Dar acum? Dulapul era gol, ustensilele de bărbierit din baie dispăruseră, manuscrisul său la fel. Tot ce mai însemna el în acea casă era ploverul albastru cu care ea se îmbrăcase în noaptea în care o ceruse în căsătorie, inelul mamei lui şi dragostea lor într-un pântec prea tânăr...

Străini în atemporal

-Străinule ce cânţi la poarta

Emoţiilor albastre, sfâşiate...

Străinule ce baţi la poarta

Gândurilor ce strigă disperate...

Străinule drag, necunoscut,

De unde vii?

Şi cine eşti?

Străin frumos de marea mea,

Străin de valuri, de adâncuri,

De fericire şi cucuta ce o bea.

-Dar tu?

Tu cine eşti, străină?

Frumoasă Ofelie a lumii de ape,

Pierdută-n uitare, atât de departe

De Hamlet, de lume şi de moarte.

Dar eu?

Eu cine sunt,

Decât un demon venit din infinit,

Din lumea focului, de mii de vise chinuit?

Vin de la mile distanţă, tu, înger boem...

Vin din locuri în care singur, dansam în infern.

Dar oare mă poţi înţelege, minune himerică,

Cine sunt...

Sau ce am fost... ?

-Străin frumos al tinereţii mele,

Nu mă privi cu ochii trişti, deşerţi de gând.

Zâmbeşte mării, uită trecutul purtat de vânt

Şi ia-mă...

Pune-ţi mâna ta demonică pe chipul meu, străin

De lume, de dragoste, de focul tău divin...

Şi ce vom fi atunci?

Dar acum cine suntem?

Ploaie şi aburi

Pentru început, vreau să menţionez că decizia de a-mi posta gândurile (şi nu numai) pe internet, nu pot spune că a fost în totalitate a mea, ci mai degrabă a ei, a unui eu alterat al unui viitor abstract.

Astfel... cine este ea?

Are doar optsprezece ani şi iubeşte să se joace cu surâsurile asimetrice ale personajelor ce i-au naştere în spatele literelor de cerneală, pe hârtia ce constituie un simplu continuum spaţiu-timp, mereu flexibil şi fără contur.

Este o tânără simplă, care iubeşte cărţile cu miros de vechi şi pete de istorie, însă uneori visează prea mult...

Vis, iubire, dor, poftă, motive, încercări, renunţări, reveniri, plecări, întoarceri, durere, tristeţe, râs, iluzii, schimbări, prietenie, lacrimi, furie, nelinişti... pasivitate.

Cerneală, pictură, muzică, gânduri, momente, cafea multă şi vicii.

Primăvară, soare, ploaie şi aburi.

 Toate astea pentru că trupul ei răbufneşte de tinereţe, iar realitatea ei e un pic -sau un pic mai mult-  diferită decât a celorlalţi oameni. Am observat de-a lungul acestor ani, că nu are nicio teamă de adevăr, iar în interiorul ei zace o dorinţă arzătoare de a înfrunta realitatea, oricât de dură ar fi ea acum. S-a schimbat... Sau am schimbat-o. A renunţat la renunţări şi a învăţat să lupte pentru visele ei, oricât de nebuneşti ar fi. Iubeşte iubirea, chiar de pare absurd şi fără rost uneori...

Ea... se schimbă mereu, dar fără a se pierde pe sine...