Ochii albaştri evitau sub genele lungi, lăsate, întâlnirea directă cu lumina becurilor electrice ale peronului. O lacrimă porni stingheră pe obrazul drept, rămânând spânzurată apoi în şalul Lidiei. Trenul intră agresiv în gară, umplând atmosfera de vuiet şi scârţâitul roţilor pe şinele de fier îngheţate. Oamenii roiau pe peron, împingându-se între ei nerăbdători. Cineva anunţă că trenul nu rămâne mult, fiind în întârziere.
Strigătul lui Dan se auzi foarte aproape. Când Dana îşi ridică ochii din pământ, privirile lor metalice se încrucişară. Un zâmbet ironic răsări pe chipul tatălui. Lacrimi de furie, râuri de teroare, izbucniră din ochii fiicei. Părea ca nu o observase pe Lidia. Se apropia ameninţător, iar fiica o luă la goană, însă prea tarziu. Tatăl o prinse din urmă rapid, strângându-i atât de tare braţele încât Dana ţipă, însa nimeni nu se sinchisea de această scenă. Toţi oamenii se îmbulzeau să intre în tren, călcându-se în picioare.
Lidia vru să încerce să o elibereze, dar privirea surorii ei o opri. Cunoştea acea privire, cel puţin în imaginaţie. O avusese şi ea. Era o privire ce renunţa la tot şi se resemna. O privire care îşi ucidea existenţa, care se stinge. Privire fără speranţă. Ochi fără culoare, căci irisul Danei pierduse tot ce însemnase vreodată albastrul, devenind precum cerul depresiv dintr-o zi de toamnă ploioasă. Acum, pentru Dana, viaţa nu mai avea să însemne delir, tumult de căldură şi raze de soare mângâindu-i chipul sau fericire respirată... ci un iad etern, la fel cum fusese înainte pentru sora ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu