Subiectiv

Cândva nu puteam scrie decât la persoana I. Era cel mai sincer mod de a scrie, vorba lui Camil Petrescu: "din mine însumi eu nu pot ieşi", însă am ajuns în punctul în care m-am plictisit să scriu astfel. E mult prea personal şi îmi creează iluzia de a vorbi şi scrie despre mine.

De ce să fac asta când pot scrie despre alţii, când mă pot juca cu destinele, gândurile şi trăirile lor?

De ce să nu fiu Dumnezeul altora şi să creez o întreagă cosmogonie obiectivă, pornind de la un singur destin individual?

În romanul pe care l-am scris, am avut scăparea de a folosi nu două, ci trei perspective narative, lucru care mi-a oferit satisfacţia relativismului din punctul de vedere al desfăşurării acţiunii...

E o plăcere sadică, delicioasă şi într-un fel tenebroasă de a te juca cu destinele create de tine, pentru că nu... mie nu îmi ajunge o singură viaţă de trăit şi nu-mi ajung nici vieţile din alte cărţi, am nevoie de o multitudine nebunească de trăiri, destine, emoţii şi disperări. E greşit acest lucru?

Oare scriitorul face greşeala de a se compara cu divinitatea prin creaţie?

Şi dacă da, va urma iremediabil o cădere în profan prin atingerea absolutui?

Amintiri aleatorii

Dimineaţa o surpinse cu pieptul gol şi un zâmbet timid pe buze, în timp ce razele soarelui se jucau la marginea patului, mângâind broderia fină a rochiei mototolite. Privi pentru o clipă tavanul pe care el îi pictase fluturi multicolori, clipind derutată. 

Ce căuta aici, printre vechile ei amintiri?

De ce fluturii silabiseau, cu aripile lor mărunte, imnul memoriilor prea dulci?

Ura mansarda aceasta în care Valeriu o ţinuse captivă atâta vreme şi totuşi îi fusese atât de dor de mirosul uscat al culorilor de ulei, de eternele pete de culoare ce se răzvrăteau de pe pânza şi pensulele sale, ajungând într-un final pe lespezile de lemn ale podelei. Îi era dor de el, de aceea se întoarse...

- Unde eşti, pictore? şopti oarecum amuzată.

Nu-i răspunse altcineva decât liniştea mansardei părăsite. Oftă, zâmbind unei amintiri şi revăzându-se încercând să evadeze din acea închisoare edenică. 

- De ce fugi de mine, Elina? Ţi-am făcut ceva? îl auzi întrebând-o de pe canapeaua prăfuită pe care se prefăcea că doarme.

- Mi-ai furat libertatea...

- Erai chiar atât de liberă acolo?

Avea dreptate, pentru ce încerca ea să scape atunci? Pentru a redeveni slugă în bordelul de unde Valeriu o furase? 

- Nu poţi pleca, Elina!

Da, ea nu putuse pleca, în schimb el o părăsise şi îi redase libertatea după care râvnise atât. Se putea plimba acum în voie pe străzi, prin parcuri; putea fugi oriunde, oricând; putea mânca tot ce îi poftea inima... dar ce făcuse? Se întorsese în închisoarea ei. Era acasă.

- Elina, mă iubeşti? o întrebase el cândva.

- Niciodată! îi răspunse. Cum să te iubesc, fiindu-ţi prizonieră?

Şi totuşi acum îl iubea mai mult decât iubise mirosul boabelor de cafea sau răsăriturile de soare.

Suferea de sindromul Stockholm.

Antiteze

- Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge cândva să te iubesc atât...

El nu răspunse. Pe chip i se instală acel zâmbet ştrengăresc pe care îl adora, iar mâinile îi porniră în conturarea absentă a corpului chitarei. 

Ce putea spune mai mult? Bagajele îl aşteptau în pragul uşii de mai bine de o oră. Casa era goală, iar o linişte lancinantă se izbea cu ecou de pereţii între care, timp de atâţia ani, construiră împreună un amalgam de aduceri-aminte. Iubea acei patru pereţi albaştri...

- Când pleci? l-a întrebat încercând să-i evite privirea întunecată, pe când în minte îi revenea mereu acea antiteză pe care o surprinsese printre paginile nuvelei Sărmanul Dionis: ochi negri - bucuria de a trăi în singurătate.

Tresări, simţindu-i vârfurile degetelor mângâindu-i delicat umărul dezgolit.

- Când nu voi mai avea destulă dragoste care să-mi sfâşie pieptul, răspunse el calm, pecetluindu-i apoi buzele cu o sărutare.

Am iubit odată strada...

- M-ai întrebat la începutul drumului dacă aş vrea să fugim împreună în lume. Mai ştii ce am răspuns?

- Ai spus că mă urăşti.

- Că niciodată, nicicând, nu te-aş lua de mână...

- Şi niciodată nu mă vei accepta în inima ta.

Ea îşi ridică privirea  însorită înspre el. Cât de mult greşise crezând că nu îl va iubi niciodată, când, fiind doar o cerşetoare fără adăpost, acest bărbat, apărând de nicăieri printre picurii mari ai unei ploi torenţiale, o luă de mâna micuţă şi o trase sub umbrela sa neagră. 

- Întreabă-mă încă o dată, acum, îngână ea, strângându-i mâna îmbătrânită.

- Acum nu mai pot eu fugi în lume, îi răspunse bărbatul, pierzându-şi privirea în zare, fără să observe lacrima mică ce se prelingea pe obrazul tânăr al fetei. Tot ce vreau acum e linişte şi soare...

- Şi nu le găseşti în sufletul meu?

- Odinioară, acolo, am găsit numai revoltă şi dragostea străzilor. Cât de înverşunată erai să fii din nou copilul lor...

- Acum am crescut, şopti ea cu părere de rău, scrutând cu privirea în căutarea băieţelului murdar căruia, în fiecare dimineaţă, îi dădea o monedă de cinci franci.

- Dar eu am îmbătrânit, draga mea, oftă bărbatul, punându-şi un braţ pe după umerii ei înveşmântaţi în satin.

Tânăra se strânse mai aproape de trupul lui masiv, inhalându-i adânc mirosul de tabac. În minte îi reveni ploaia şi îşi revăzu palma mică şi murdară ce sta întinsă către trecători. Instinctiv, îşi mângâie materialul rochiei, învăluindu-se într-un straniu sentiment de protecţie şi abundenţă. Se cutremură la gândul că odinioară, un trup mic şi firav, trăia în aceleaşi cârpe ude şi mâncate de vreme... Se îngrozi apoi, amintindu-şi că îl ură pe bărbatul ce o strângea în braţe, pentru că o scosese din acele veşminte, pentru ca o învăţase că mai există şi un altfel de casă decât străzile Parisului, că mai există şi altfel de dragoste decât mila trecătorilor la vederea unor ochi de un verde cu auriri de primăvară-vară. 

- Iartă-mă! îi şopti ea, încercând să îl privească în ochi.

Bărbatul tresări, iar privirea i se metamorfoză brusc, în timp ce o lacrimă stingheră, uscată de timp şi necazuri, stătea sugrumată pe vârful genelor.

- Nu am pentru ce să te iert. Tu eşti viaţa mea...

Intransingenţa tinereţii

O privea ca şi când nu o mai văzuse de ani de zile. Mâinile ei fine se odihneau pe marginea patului înecat în razele unui soare matinal, iar părul auriu se învolbura în nenumărate bucle dezordonate care completau tabloul unei dimineţi îmbucurătoare. 

De nu şi-ar fi aruncat cu o seară în urmă şevaletul, pensulele şi culorile în apele nervoase ale Oltului, acum ar fi putut scăpa de toată acea nervozitate care îi şiroia prin vene. Ar fi putut surprinde, pe pânza albă de bumbac, primul ei zâmbet... Ar fi putut, dacă nu acţiona pripit, dacă ea nu ar fi încercat să fugă de el pentru a mia oară...

Era îndrăgostit, ştia bine asta, însă, adăugându-se la această dragoste nebună - nebună în adevăratul sens al cuvântului - îşi dădea seama, privind-o în acel moment, că trupul ei îmbătat de soare, îl obseda. Genele-i lungi şi negre ce aruncau umbre prelungi pe obrajii albi, nu erau altceva decât note armonioase pe partitura sufletului său, pe când buzele, mereu trandafirii, îi aninau neîntrerupt sângele. Cu toate astea, cel mai mult îl întărâtau ochii ei violeţi care îl priveau cu ură ori de câte ori aveau ocazia şi care formau o împletire atât de armonioasă cu buclele-i de aur. Întreaga-i fiinţă era o simfonie de culori şi forme, care toate, pledând în aer frumuseţea-i demonică, îi învolburau dorinţele până la nebunie...

Se aşeză la marginea patului, contemplându-i frumuseţea. Încerca să memoreze tabloul pe care i-l dăruise această dimineaţă pentru a-l pune mai târziu pe pânza albă, însă nu se putea gândi decât la faptul că Elina îl ura, că ori de câte ori o lăsa singură în mica lui mansardă, ea încerca să fugă... De ce? În definitiv, o iubea până dincolo de infinit. Era muza lui.

Notele unei despărţiri discordante

Îşi frângea necontenit mâinile albe, în timp ce ea îl privea cu toată ura şi disperarea ce-i încăpeau în suflet. Când intrase pe uşa apartamentului ei, vrând să-şi ia rămas bun, nu se aşteptase la o asemenea reacţie din partea Elinei şi cu toate astea... se simţea împăcat.

- Pleacă odată! Drum bun! îi şopti ea, pentru a zecea oară, indicându-i printr-un gest nervos uşa dormitorului ce sta întredeschisă. Pentru ce ai venit la mine, acum? Ne-am luat rămas bun cu câteva zile înainte... Acum ce rost mai au cuvintele? Doar gesturile contează, Valeriu, mai spuse, lăsându-şi în jos ochii înroşiţi de plâns.

- Şi ce ai înţeles tu din gesturile mele, mă rog? o întrebă placid.

Elina nu răspunse. Înţelesese totul şi deopotrivă nimic... Înţelesese că odată cu el, se va pierde pe sine, că dacă îl v-a lăsa pe Val să plece, atunci ea nu mai avea rost. Şi totuşi... îl îndemna să facă pasul ăsta. Nu putea sta în calea destinului său şi degeaba se punea pe şinele de fier ruginit, roase de timp şi gânduri, aşteptând ca viaţa să o izbească, iar inima să i se dezintegreze în absolut...

- Am înţeles că trebuie să îţi dau drumul, răspunse într-un final, pironindu-şi ochii violet într-ai lui.

Valeriu se ridică nervos. De ce îi făcea Elina una ca asta?  Îi aşteptase lacrimile dulci cu atâta ardoare, iar săruturile-i înfrigurate de tristeţe încă îi ademeneau sufletul către uşa unui armonios infern.

- Ştiu că dacă pleci, nu te vei mai întoarce, Val...

El închise ochii. Era adevărat...