Zâmbete sugrumate de-un răsărit

Sunt Au fost dimineţi în care ea abia avea puterea să deschidă ochii. Prefera să stea acolo întinsă, afundându-se în salteaua caldă şi înecându-se totodată sub plapuma subţire ce mirosea fin a micşunele, pe când el se fâţâia prin casă, neştiind care dintre treburile casnice era prioritară.

Era fericită că pentru ea nu mai exista trecut şi putea să-şi piardă toate dimineţile după voia sa. Pe noptiera din dreapta patului dormeau bomboanele glazurate - de la cofetăria La Fayette - într-un bol de cristal, iar ea se alinta încă adormită într-unul din tricourile lui. Adora parfumul corpului său matur, atât de mare pe lângă al ei, impregnat în toate hainele sale. Avea o aromă specifică de... de fapt nu putea spune cu exactitate, nu era sigură (sau nu-şi mai aducea aminte?). Cert era însă faptul că uneori îi venea să se îngroape cu totul în pieptul lui gol şi să-i înece arterele cu dragostea unei tinereţi exasperante...

Când pisoiul alb, primit în dar chiar de la el, veni să se cuibărească la pieptul ei, se trezi din visare. Îşi aduse aminte că, venind de la Constanţa, găsise casa goală, iar pe el... nicăieri. Acum îşi dădea bine seama, deschizând ochii mari şi înghiţind spaţiul gol în negrul din ei, că pentru ea ziua nu începea niciodată până nu îl vedea zâmbindu-i dulce, asimetric, până nu îi şoptea la ureche "Bună dimineaţa!" Dar acum? Dulapul era gol, ustensilele de bărbierit din baie dispăruseră, manuscrisul său la fel. Tot ce mai însemna el în acea casă era ploverul albastru cu care ea se îmbrăcase în noaptea în care o ceruse în căsătorie, inelul mamei lui şi dragostea lor într-un pântec prea tânăr...