Suflet întors pe dos

N-am mai scris de mult şi nu cred că îmi pot explica prea bine de ce. Uneori îmi e greu să scriu, deşi nevoia îmi apasă sufletul atât de tare, încât simt că într-o bună zi şi-ar putea rupe... coloana vertebrală. Uneori mă chinui... E groaznic să nu poţi scrie, să nu poţi picta, să nu poţi cânta şi sunt sigură că mă poţi înţelege pe de-a-ntregul, dragul meu cititor sporadic. În cazul ăsta, îţi sunt recunoscătoare, iar dacă nu poţi înţelege acest lucru, îmi cer iertare...

Deşi degetele caută frenetic litere potrivite pentru cuvinte goale, sufletul se chinuie să regăsească dorinţa aceea euforică de a se mistui în flăcările cvasi-blestemate ale creaţiei. Păcat că nu găseşte nimic... Dorinţa e acolo, povestea se învârte neîncetat ca într-un carusel de foc, hârtia e pregătită şi chiar până şi stiloul are cerneală proaspătă în el. Totuşi... mâinile-mi tremură, ezită temătoare şi fără rost.

Sunt prea obosită, mi-e somn şi... nu ştiu.

Fleurs du mal

Mi-am dorit într-o zi să pot picta un întreg univers pornind din colţul drept al buzelor tale.

Mi-am dorit ca visele mele să se prelingă peste colţul stâng, fără a fi lascive.

Am sperat ca sărutul meu să-ţi mângâie pleoapele dis-de-dimineaţă precum cântecul unei sirene însingurate, iar lumina carbonizată a ochilor tăi să-mi soarbă fiinţa translucidă.

Am sperat ca niciodată, nicicând, pe vârfurile genelor tale lungi şi negre să nu rămână spânzurate minuscule cristale de durere inocentă.

Mi-am dorit multe, am sperat şi mai multe, dar tablourile toate au rămas un simplu gând solitar, plutind într-un trecut prea puţin palpabil.

Acum am crescut.

Am crescut sub privirea şi palmele tale precum un trandafir ce iubeşte prea mult armonizarea haotică dintre primăvară şi vară şi am început să te iubesc până dincolo de infinit şi înapoi. 

Am învăţat să visez şi să prind fluturii năuci, ce-mi portretizau emoţiile întregi, în căuşul palmelor mici... Ce făceam cu ei, nu-mi aduc aminte, dar ştiu că la un moment dat, ordonându-mi gândurile şi emoţiile,  mi-am fărămiţat pe rând  visele şi speranţele toate, făcând din ele praf de stele cu care ţi-am mângâiat apoi tâmplele bătrâne, cuibărindu-mă la pieptul tău pe care am desenat deliric cosmosul nostru.

Acum, chiar dacă nu am ajuns la sfârşit de drum, doreşte-ţi doar să nu devin o floare a răului în buchetul inimii tale...

"Sunt vinovat că am râvnit mereu numai la bun oprit..." - Tudor Arghezi

Dorinţă. Vis. Ispită. Blesteme. Lacrimi şi strigăte spasmodice curgând haotic pe obrazul drept, mucezit de istorie. Şoapte, angoasă şi unduiri lascive ce se preling pe umărul stâng al universului. Gânduri lacinante se izbesc de podeaua roasă de termite, iar fluturi negri dansează valsuri fantomatice, prizonieri ai unei inimi pline de gropi.

În colţul sufletului unde ecourile nu mai pătrund, m-am trezit plângând lacrimi de cerneală, pe când un cimitir adus de vânt, aduceri-aminte, îmi îmbrăţişa armonios de agonic sinapsele dezintegrate. În pragul alienării, mi-am amintit brusc de dulcele delir al vieţii şi m-am trezit în trecutul uscat al inimii, când râvneam cu toată pofta trupului să mă agăţ şi eu, la rândul meu, de un colţ de lună ori să prind între degete o rază de soare de care să-mi sugrum zâmbetele de marmură.

Mi-aduc aminte... A început cu dorinţa.

Am făcut un pas, părăsind câmpia înecată în culori şi m-am aşezat apoi obosit pe marginea unui nor. Priveam în jos pământul arid, pe când cosmosul de deasupra mea îmi făcea semne să mă ridic şi să-mi continui drumul.

La al doilea pas am început să visez. Ştiam că îmi era interzis de natură să urc, însă nu mă puteam împotrivi unei asemenea ispite. Lumina spre care tindeam mă orbea, iar tălpile mă ardeau. Am continuat totuşi, şi...

La al treilea pas, am trecut pragul. Uimit, am văzut că nu mă aştepta nimic şi nimeni. Eram dezamăgit, înconjurat totodată de beatitudine, însă prea ameţit să-mi dau seama că, de fapt, nu vedeam nimic din cauză că eram orb; orbit de ispită şi interzis.

Totul aici era alb şi am început să bâjbâiesc prin alb, lovindu-mă de alb, împiedicându-mă în alb. Devenisem nebun de alb, mizer de alb... Strigam neputincios, alb, şi, când m-am aşteptat mai puţin, am căzut cei trei paşi înapoi...

M-am izbit de gri. Nu mai puteam vedea culori. Eram înecat în acromatopsie...

M-am ridicat, am alergat, am dansat, am zâmbit, dar spre surprinderea mea, nimeni nu mă mai recunoştea, iar eu nu mai cunoşteam pe nimeni. Totul în juru-mi era gri, iar pielea-mi era divin-albă. Prin vene îmi curgea argint viu, trandafiriu, iar buzele şopteau cuvinte neînţelese...

Am vărsat lacrimi gri. Am urlat în gri. Nebun de gri...

Mai târziu am pornit agale pe un drum pietruit cu cărbuni încinşi şi m-am oprit în negru.

Aici am plâns mult şi am strigat şi mai mult... Am blestemat albul, mi-a fost dor de gri şi am murit în negru. Nebun de negru, imaculat de negru...

Recunosc, doar eu am fost vinovat că, dintr-o lume policromă, am tânjit la lumina absolutului şi am decăzut apoi în monocrom...

Reverie edenică

Cerul ne privea de sus, îmbrăţişându-ne în eternitatea lui.

Vara, pe sfârşite, ne strecura pe sub piele fluturi înmiresmaţi.

În aerul rece, rarefiat, plutea o aromă bogată de boabe proaspete de cafea - fiindcă ştii cât iubesc eu cafeaua - iar noi respiram parfum de sentimente ameţitoare...

Într-o îmbrăţişare fără sfârşit, ne lăsaserăm scăldaţi în lumina unui răsărit al inimilor june, pe când Timpul se juca în părul meu.

O ploaie de stele şi emoţii se izbea spasmodic de fereastra stângă a inimii, iar râsete cristaline de copii nemuritori lăsau ecouri adânci în atriul drept.

Arterele se înecau în iubire, iar tinereţea ne şiroia prin vene.

Pe pieptul cald, sub mângâierile delicate şi privirea de infinită dragoste a ochilor tăi negri, am uitat, în ziua aceea că nu eram singuri pe lume.

Am uitat că există un eu şi un tu distinct.

Am uitat apoi că există şi viitor, nu doar prezent.

Am uitat, cu timpul, să număr zilele şi anii.

Am uitat amândoi să mai plecăm...

Şi încă suntem acolo.

J'aimerais tellement te dire que...

                                                              Je vais mal en ton absence...

Dacă îmi vei cere să vin cu tine, te voi urma chiar şi până la capătul pământului.

Dacă ai vrea să fugim în lume... ţi-aş răspunde oricând: da! 

Şi ţi-aş spune oricând... te iubesc!

Nu aş avea reţineri, fiindcă ştiu că niciodată nu mi-ar părea rău.

Mi-aş tatua dragostea pe-un colţ al inimii tale, să o simţi mereu prezentă, până dincolo de infinit şi Nicăieri, iar în fiecare seară a drumului nostru, mi-aş aşeza capul pe pieptul tău, şoptindu-ţi tandru, muzical, basme uitate de  lume şi timp.

Ţi-aş picura stropi din nectarul viselor mele pe buzele calde şi ţi-aş săruta sufletul, până când am deveni o unică entitate ce dă naştere unui cosmos prea abstract.

Te-aş iubi mereu, iar tu nu m-ai lăsa să plec nicicând...

Dimineţi fără soare...

Pentru ea, soarele nu răsare întotdeauna din acelaşi loc şi... uneori nu răsare decât foarte tărziu. Uneori întârzie să-şi arate zâmbetul agăţat de raze zile întregi, iar ea aşteaptă cu respiraţia tăiată, cu plămânii înecaţi în speranţă, că poate... doar poate... soarele ei îi va aduce în sfârşit puţină căldură în sufletul sfârtecat de colţii timpului. 

Acum îşi dădea seama, şi realiza asta chiar bine, deschizând ochii mari şi înghiţind zilele goale în negrul din ei, că dimineţile nu începeau niciodată până nu îl vedea pe el zâmbind, până nu îi şoptea la ureche "bună dimineaţa"... Doar că el nu mai era şi...

Adevărul e că soarele nu a mai răsărit de mult, iar zâmbete de marmură s-au topit în neştire într-o cupă a disperării. Îi era dor de el... dar nu avea ce face, nu-l putea aduce înapoi. Nu ştia cum, iar toate visele lor deveneau acum otravă pentru inima ei şi toate lacrimile, mici mărgele de cristal, le strângea în sticle translucide, ca apoi să le îngroape în suflet... 

Seara, când nu putea să doarmă, îşi desena în aer aripi făcute din iubire şi încerca să zboare peste gânduri şi amintiri frumoase. Dar dureau toate... şi încă dor.

- Haide, soare! Când te vei întoarce? 

Dar nu răspundea nimeni...

- N-auzi? Te vreau! 

Sufletul ei striga degeaba în întuneric...

 - Vino... Sunt tristă şi mi-e frig...

Era linişte, iar în inimă i se spărgeau ecouri...

- Iartă-mă, soare...

Dorinţă...

Doream răzbunare!

Şi totuşi ştiam că răzbunarea nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât cea mai josnică armă a psihicului nostru, acel revolver de o sinceritate nudă, lacinantă, o armă a laşilor care iubesc prea mult răsăritul soarelui, aşa ca mine... În ciuda acestor lucruri însă, această aprigă dorinţă înoată încă pentru umanitate în vastul domeniu al metafizicului, fiind doar o virgulă între cuvinte şi abis, tăcere şi ură; o cratimă nedefinită între a uita şi a ierta; un întreg univers de sentimente second-hand amestecate într-un mod mai puţin omogen şi sădite sau injectate apoi alandala într-atât de multe inimi, suflete, existenţe... Ne distrugem pe noi, distrugându-i pe ceilalţi. Asta ne face oameni? Dimpotrivă, asta dă o dovadă pură a faptului că mai avem poate prea multe de învăţat până să ajungem să dansăm adevăratul vals al vieţii. Până atunci... doar un vals al inimilor apuse şi zâmbete de marmură sugrumate de un apus, doar o dorinţă a atomilor de jar ai fericirii şi iluzia ei spânzurată în nihil...

Nu mă puteam împotrivi însă. Până una-alta, doar prin această tânjire scârboasă de răzbunare mă mai puteam agăţa din nou de viaţă.

Ultima dezlănțuire

- Monstrule! am strigat în urma ei, în timp ce lacrimile începură să curgă cu durere, precum nişte râuri de sânge, uscate brutal de briza sărată a mării. De ce trebuia să se întâmple una ca asta? De ce, Doamne, a trebuit să îmi arâţi în felul ăsta că nu am reuşit nici măcar acum să mă desprind de trecut? am continuat în şoaptă, cu ură.
Ajuns la mal, nu m-am oprit. Am intrat, îmbrăcat cum eram, în apa ce părea un voal al morţii lăsat peste ochi negri, lipsiţi de orice lumină. Era o noapte fără lună, fără stele, rece şi sălbatică. Împiedicându-mă la un moment dat, am căzut în genunchi, un val înspumat izbindu-mă în faţă.
- Lorette! Blestemato! Când te vei opri din a-mi distruge viaţa! am strigat, plângând neputincios. Aveai dreptate, diavoliţă neruşinată, nu mai pot iubi! Eşti mulţumită? Mă auzi? La dracu! Mă auzi? Răspunde!
Însă în jurul meu nu era altceva decât apă sărată şi nu se auzea nimic în afară de vuietul vântului şi de simfonia valurilor ce mă loveau agresiv. În urma mea, plaja era pustie, iar sufletul plin de agonie. Marea părea că mă cheamă cu glasul ei de sirenă întunecată, pe când pământul mă alunga cu ură, cât mai departe. M-am ridicat din genunchi şi am pornit mai departe, ignorând ostilitatea valurilor şi a loviturilor usturătoare ale vântului. Cu cât înaintam mai mult, cu atât apa mării devenea mai rece, amorţindu-mi încet fiecare membru în parte, ameţindu-mă cu parfumul ei cu iz de moarte. Odată ce  nivelul apei îmi trecu de gât, am expirat lung şi, cu faţa în jos, m-am lăsat moale, îmbrăţişat şi legănat de valurile întunecate...

Dulce pictură...

Când inspiraţia ne părăseşte, parca toţi îngerii pleacă, cu demonii de mână, speriaţi de ei şi de noi, iar scena vieţii - despre care ne vorbea Shakespeare - rămâne goală, cutreierată doar de umbrele unor suflete ce nu-şi găsesc locul.

În lipsa unui text, vă arăt în schimb unul dintre tablourile mele - pe care l-am pictat acum ceva timp.

Şi încă un desen...

Romanţa unei sirene

N-aş putea să-i cer nimic,
Acelei fiinţe din adâncul mării,
Ce-mi trimite dimineaţa devreme,
Chemări divine ce m-alungă în lumea visării...

Şi totuşi, dacă aş putea -
O, dacă-ar putea să-mi dea ce nu-i pot cere!-
Aş face dintr-o floare o acadea,
Iar din glasul ei, un borcan umplut cu miere.
Nu pot să-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer ceva,
Acestei Eve din adâncuri,
Aş picura-ntr-o cupă goală,
Cianură şi morfină,
Şi m-aş apleca apoi, lasând în urmă orice boală,
Să-i şoptesc la urechea-i mică, o aureolă boreală...

Sirenă albă, fermecată -fiinţă mult râvnită-
Adu-mi lumina blondă a părului tău rece,
Adu-mi albastrul din al tău suflet, dragoste nebănuită
Şi pictează-ţi glasul pe-al meu chip, când timpul îmi va trece.

Sirenă albă, fermecată -himeră efemeră-
Adu-mi pudoarea mării pe buzele-ţi de gheaţă,
Adu-mi miros de valuri verzi, şiroind printr-o arteră
Şi scrie-ţi numele cu foc în gânduri de ceaţă.

Sirenă albă, fermecată -iubit de valuri, asasin-
Adu-mi prima-ţi victimă, nebun îndrăgostit de ape,
Adu-mi sufletele toate, ucise de-al tău cântec acvamarin
Şi vino-apoi cu mine, lasă-ţi cântecul să mă îngroape
Sub alge calde şi-anemone vii,
Sub valurile unde toţi oamenii devin nişte copii...






*O poezioară mai veche cu care am paricipat la concursul organizat de Revista Metamorfoze. :)