Reverie edenică

Cerul ne privea de sus, îmbrăţişându-ne în eternitatea lui.

Vara, pe sfârşite, ne strecura pe sub piele fluturi înmiresmaţi.

În aerul rece, rarefiat, plutea o aromă bogată de boabe proaspete de cafea - fiindcă ştii cât iubesc eu cafeaua - iar noi respiram parfum de sentimente ameţitoare...

Într-o îmbrăţişare fără sfârşit, ne lăsaserăm scăldaţi în lumina unui răsărit al inimilor june, pe când Timpul se juca în părul meu.

O ploaie de stele şi emoţii se izbea spasmodic de fereastra stângă a inimii, iar râsete cristaline de copii nemuritori lăsau ecouri adânci în atriul drept.

Arterele se înecau în iubire, iar tinereţea ne şiroia prin vene.

Pe pieptul cald, sub mângâierile delicate şi privirea de infinită dragoste a ochilor tăi negri, am uitat, în ziua aceea că nu eram singuri pe lume.

Am uitat că există un eu şi un tu distinct.

Am uitat apoi că există şi viitor, nu doar prezent.

Am uitat, cu timpul, să număr zilele şi anii.

Am uitat amândoi să mai plecăm...

Şi încă suntem acolo.