Fleurs du mal

Mi-am dorit într-o zi să pot picta un întreg univers pornind din colţul drept al buzelor tale.

Mi-am dorit ca visele mele să se prelingă peste colţul stâng, fără a fi lascive.

Am sperat ca sărutul meu să-ţi mângâie pleoapele dis-de-dimineaţă precum cântecul unei sirene însingurate, iar lumina carbonizată a ochilor tăi să-mi soarbă fiinţa translucidă.

Am sperat ca niciodată, nicicând, pe vârfurile genelor tale lungi şi negre să nu rămână spânzurate minuscule cristale de durere inocentă.

Mi-am dorit multe, am sperat şi mai multe, dar tablourile toate au rămas un simplu gând solitar, plutind într-un trecut prea puţin palpabil.

Acum am crescut.

Am crescut sub privirea şi palmele tale precum un trandafir ce iubeşte prea mult armonizarea haotică dintre primăvară şi vară şi am început să te iubesc până dincolo de infinit şi înapoi. 

Am învăţat să visez şi să prind fluturii năuci, ce-mi portretizau emoţiile întregi, în căuşul palmelor mici... Ce făceam cu ei, nu-mi aduc aminte, dar ştiu că la un moment dat, ordonându-mi gândurile şi emoţiile,  mi-am fărămiţat pe rând  visele şi speranţele toate, făcând din ele praf de stele cu care ţi-am mângâiat apoi tâmplele bătrâne, cuibărindu-mă la pieptul tău pe care am desenat deliric cosmosul nostru.

Acum, chiar dacă nu am ajuns la sfârşit de drum, doreşte-ţi doar să nu devin o floare a răului în buchetul inimii tale...