Dorinţă...

Doream răzbunare!

Şi totuşi ştiam că răzbunarea nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât cea mai josnică armă a psihicului nostru, acel revolver de o sinceritate nudă, lacinantă, o armă a laşilor care iubesc prea mult răsăritul soarelui, aşa ca mine... În ciuda acestor lucruri însă, această aprigă dorinţă înoată încă pentru umanitate în vastul domeniu al metafizicului, fiind doar o virgulă între cuvinte şi abis, tăcere şi ură; o cratimă nedefinită între a uita şi a ierta; un întreg univers de sentimente second-hand amestecate într-un mod mai puţin omogen şi sădite sau injectate apoi alandala într-atât de multe inimi, suflete, existenţe... Ne distrugem pe noi, distrugându-i pe ceilalţi. Asta ne face oameni? Dimpotrivă, asta dă o dovadă pură a faptului că mai avem poate prea multe de învăţat până să ajungem să dansăm adevăratul vals al vieţii. Până atunci... doar un vals al inimilor apuse şi zâmbete de marmură sugrumate de un apus, doar o dorinţă a atomilor de jar ai fericirii şi iluzia ei spânzurată în nihil...

Nu mă puteam împotrivi însă. Până una-alta, doar prin această tânjire scârboasă de răzbunare mă mai puteam agăţa din nou de viaţă.