Ultima dezlănțuire

- Monstrule! am strigat în urma ei, în timp ce lacrimile începură să curgă cu durere, precum nişte râuri de sânge, uscate brutal de briza sărată a mării. De ce trebuia să se întâmple una ca asta? De ce, Doamne, a trebuit să îmi arâţi în felul ăsta că nu am reuşit nici măcar acum să mă desprind de trecut? am continuat în şoaptă, cu ură.
Ajuns la mal, nu m-am oprit. Am intrat, îmbrăcat cum eram, în apa ce părea un voal al morţii lăsat peste ochi negri, lipsiţi de orice lumină. Era o noapte fără lună, fără stele, rece şi sălbatică. Împiedicându-mă la un moment dat, am căzut în genunchi, un val înspumat izbindu-mă în faţă.
- Lorette! Blestemato! Când te vei opri din a-mi distruge viaţa! am strigat, plângând neputincios. Aveai dreptate, diavoliţă neruşinată, nu mai pot iubi! Eşti mulţumită? Mă auzi? La dracu! Mă auzi? Răspunde!
Însă în jurul meu nu era altceva decât apă sărată şi nu se auzea nimic în afară de vuietul vântului şi de simfonia valurilor ce mă loveau agresiv. În urma mea, plaja era pustie, iar sufletul plin de agonie. Marea părea că mă cheamă cu glasul ei de sirenă întunecată, pe când pământul mă alunga cu ură, cât mai departe. M-am ridicat din genunchi şi am pornit mai departe, ignorând ostilitatea valurilor şi a loviturilor usturătoare ale vântului. Cu cât înaintam mai mult, cu atât apa mării devenea mai rece, amorţindu-mi încet fiecare membru în parte, ameţindu-mă cu parfumul ei cu iz de moarte. Odată ce  nivelul apei îmi trecu de gât, am expirat lung şi, cu faţa în jos, m-am lăsat moale, îmbrăţişat şi legănat de valurile întunecate...