Dimineţi fără soare...

Pentru ea, soarele nu răsare întotdeauna din acelaşi loc şi... uneori nu răsare decât foarte tărziu. Uneori întârzie să-şi arate zâmbetul agăţat de raze zile întregi, iar ea aşteaptă cu respiraţia tăiată, cu plămânii înecaţi în speranţă, că poate... doar poate... soarele ei îi va aduce în sfârşit puţină căldură în sufletul sfârtecat de colţii timpului. 

Acum îşi dădea seama, şi realiza asta chiar bine, deschizând ochii mari şi înghiţind zilele goale în negrul din ei, că dimineţile nu începeau niciodată până nu îl vedea pe el zâmbind, până nu îi şoptea la ureche "bună dimineaţa"... Doar că el nu mai era şi...

Adevărul e că soarele nu a mai răsărit de mult, iar zâmbete de marmură s-au topit în neştire într-o cupă a disperării. Îi era dor de el... dar nu avea ce face, nu-l putea aduce înapoi. Nu ştia cum, iar toate visele lor deveneau acum otravă pentru inima ei şi toate lacrimile, mici mărgele de cristal, le strângea în sticle translucide, ca apoi să le îngroape în suflet... 

Seara, când nu putea să doarmă, îşi desena în aer aripi făcute din iubire şi încerca să zboare peste gânduri şi amintiri frumoase. Dar dureau toate... şi încă dor.

- Haide, soare! Când te vei întoarce? 

Dar nu răspundea nimeni...

- N-auzi? Te vreau! 

Sufletul ei striga degeaba în întuneric...

 - Vino... Sunt tristă şi mi-e frig...

Era linişte, iar în inimă i se spărgeau ecouri...

- Iartă-mă, soare...