Dorinţă. Vis. Ispită. Blesteme. Lacrimi şi strigăte spasmodice curgând haotic pe obrazul drept, mucezit de istorie. Şoapte, angoasă şi unduiri lascive ce se preling pe umărul stâng al universului. Gânduri lacinante se izbesc de podeaua roasă de termite, iar fluturi negri dansează valsuri fantomatice, prizonieri ai unei inimi pline de gropi.
În colţul sufletului unde ecourile nu mai pătrund, m-am trezit plângând lacrimi de cerneală, pe când un cimitir adus de vânt, aduceri-aminte, îmi îmbrăţişa armonios de agonic sinapsele dezintegrate. În pragul alienării, mi-am amintit brusc de dulcele delir al vieţii şi m-am trezit în trecutul uscat al inimii, când râvneam cu toată pofta trupului să mă agăţ şi eu, la rândul meu, de un colţ de lună ori să prind între degete o rază de soare de care să-mi sugrum zâmbetele de marmură.
Mi-aduc aminte... A început cu dorinţa.
Am făcut un pas, părăsind câmpia înecată în culori şi m-am aşezat apoi obosit pe marginea unui nor. Priveam în jos pământul arid, pe când cosmosul de deasupra mea îmi făcea semne să mă ridic şi să-mi continui drumul.
La al doilea pas am început să visez. Ştiam că îmi era interzis de natură să urc, însă nu mă puteam împotrivi unei asemenea ispite. Lumina spre care tindeam mă orbea, iar tălpile mă ardeau. Am continuat totuşi, şi...
La al treilea pas, am trecut pragul. Uimit, am văzut că nu mă aştepta nimic şi nimeni. Eram dezamăgit, înconjurat totodată de beatitudine, însă prea ameţit să-mi dau seama că, de fapt, nu vedeam nimic din cauză că eram orb; orbit de ispită şi interzis.
Totul aici era alb şi am început să bâjbâiesc prin alb, lovindu-mă de alb, împiedicându-mă în alb. Devenisem nebun de alb, mizer de alb... Strigam neputincios, alb, şi, când m-am aşteptat mai puţin, am căzut cei trei paşi înapoi...
M-am izbit de gri. Nu mai puteam vedea culori. Eram înecat în acromatopsie...
M-am ridicat, am alergat, am dansat, am zâmbit, dar spre surprinderea mea, nimeni nu mă mai recunoştea, iar eu nu mai cunoşteam pe nimeni. Totul în juru-mi era gri, iar pielea-mi era divin-albă. Prin vene îmi curgea argint viu, trandafiriu, iar buzele şopteau cuvinte neînţelese...
Am vărsat lacrimi gri. Am urlat în gri. Nebun de gri...
Mai târziu am pornit agale pe un drum pietruit cu cărbuni încinşi şi m-am oprit în negru.
Aici am plâns mult şi am strigat şi mai mult... Am blestemat albul, mi-a fost dor de gri şi am murit în negru. Nebun de negru, imaculat de negru...
Recunosc, doar eu am fost vinovat că, dintr-o lume policromă, am tânjit la lumina absolutului şi am decăzut apoi în monocrom...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu