Nişte bunătăţi făcute de curând :)
miercuri, 28 august 2013
sâmbătă, 24 august 2013
Lume de umbre
S-ar fi putut îndrăgosti de el în atât de multe moduri, iar ea, dintre toate, a ales să se îndrăgostească de o iluzie...
Era singură în camera cu pereţi albaştri, pe când umbrele nopţii târzii se profilau alungite prin colţuri. Îşi ghicea pe întuneric lacrima ce-i căzuse pe obrazul drept, în timp ce o dulce durere i se tatua pe umărul stâng.
El nu era nicăieri, însă îl simţea mereu împrejurul ei, îmbătându-i simţurile cu un puternic parfum masculin.
Deschise fereastra şi inspiră adânc aerul nopţii reci. Colţul drept al buzei se ridică într-o imitaţie stângace de zâmbet, pe când venele-i pompau în inimă veninul tăcerii. Trupul său devenise câmpul de luptă a doi inamici infernali şi era convinsă de faptul că nu va câştiga niciunul dintre ei curând. Acest război nu avea să se termine niciodată, căci partea ei dreaptă (acolo unde reuşise să păstreze o fărâmă de speranţă şi dragoste printre atâtea amintiri) era la fel de puternică precum partea ei stângă (care o rodea pe dinăuntru şi o durea; acea parte unde zâmbetele i se spărseseră asemenea unor ecouri de pereţii obosiţi ai inimii). Ea însă se afla la mijloc, oscilând mereu între cele două tabere, căci se obişnuise ca el să facă alegeri în locul ei.
Acum e singură. Ce să aleagă?
joi, 22 august 2013
Năluciri
Îşi spusese de multe ori că dacă ar putea da timpul înapoi nu ar schimba nimic, pentru că ar fi atât de multe greşeli, încât s-ar pierde printre ele... şi totuşi, de ce atâtea regrete? Ce altceva ar mai fi putut face, când, la urma urmei, nimic din ceea ce a vrut să fie pentru el nu a fost?
- Scuză-mă... Cred că mi-a intrat ceva în ochi, îi răspunse într-un final, ridicând ochii spre el.
- Ce anume?
- Un gând, mai multe... Poate şi o amintire...
Ar fi vrut ca el să se aplece şi să-i sărute buzele asupra cărora tristeţea oraşului lăsase urme adânci... dar el nu era acolo. Fusese doar o nălucire...
miercuri, 14 august 2013
Miercurea fără cuvinte - Speranţe
Oare cum freamătă norii când sufletul îi atinge?
Şi cum zâmbesc florile când lacrimi le-nconjoară?
Cum se bucură natura când rămâi fără speranţe?
Mai multe detalii la Carmen :)
vineri, 2 august 2013
Cântecul mării (I)
Era noapte adâncă, iar pe marginea câmpiei arse de soarele dogoritor de la amiază nu se vedea decât jocul neîncetat al umbrelor ce se fugăreau înveselite, rostogolindu-se, încălecându-se, zâmbindu-le călătorilor adormiţi.
Era linişte adâncă în trenul Braşov-Mangalia, iar roţile mâncate de rugină încetaseră de mult să mai scârţâie în sărutarea şinelor învechite. Ea picotea obosită pe umărul lui Marcu, pe când aerul rece al nopţii, pătrunzând prin crăpătura geamului, îi mângâia necontenit pielea albă - marmură rece cu dor de zâmbete de soare.
Tresărea uneori, desprinzându-se din pătura viselor ce o învăluiau cu căldură, ademenind-o încet spre lumea somnului vindecător. Nu voia să doarmă. Cât era ceasul? Trei... Patru? La cât ajungeau oare? Nu mai avea răbdare. Îşi simţea deja tălpile goale - gâdilate de nisipul auriu şi fierbinte, pielea - sărutată de razele unui soare matinal, părul - îmbrăţişat de briza sărată a mării, iar buzele trandafirii - mângâiate timid de valurile înspumate... Mai era mult până la mare? Tresări. Nu, nu trebuia să o fure somnul...
Marcu dormea de mult lângă ea, ţinându-i strâns mâna micuţă în pumnul lui, în timp ce "Toate pânzele sus!" fuseseră uitate pe genunchi. Îl privi îndelung, contemplându-i trăsăturile masculine şi vru să îl trezească, dar se răzgândi repede, cuibărindu-şi nasul în obrazul lui nebărbierit. Da, mai bine stătea aşa... şi somnul... somnul nu trebuia să vină. Ea trebuia să fie prima care să simtă mirosul mării, care să se bucure de razele timide ale răsăritului de soare. Şi câtă bucurie va fi atunci în sufletul ei, cât de fericită va fi...
Liniştea din compartiment nu era întreruptă decât de suflul greoi al viselor şi de muzica ce răzbătea din căştile Siminei - cea mai bună prietenă a ei. Dormea fără probleme, ascultând Metallica, pe când Sergiu îi mângâia în neştire inelele bălaie de păr ce se odihneau în poala lui. Doar ea, dintre toţi, nu voia să închidă ochii, iar privirea i se pierdea în depărtări întunecate pe câmpia arsă. Departe de gândurile ei se distingea Nothing else matters.
Doar cântecul mării nu se auzea încă...
miercuri, 31 iulie 2013
Ură?
- Te urăsc uneori atât de mult, încât nu-mi vine să cred că dimineaţa, primul meu gând zboară la tine, iar seara adorm cu zâmbetul tău ce mi se înfiripă în minte...
- Şi totuşi, mă iubeşti mai mult decât pe orice altceva.
- Cât de arogant eşti... În momentul ăsta numai iubire nu am în suflet. Te urăsc!
- Degeaba mă urăşti acum, dacă în clipa următoare plecării mele pe acea uşă, te vei prăbuşi plângând pe podea. Recunoaşte!
- Pleacă! Ai intrat atât de mult în viaţa mea, încât am ajuns să nu mă mai cunosc...
- Cine erai înainte să vin eu? Un copil! Eu ţi-am arătat fericirea, eu te-am învăţat să iubeşti.
- Şi cum să urăsc deopotrivă...
marți, 23 iulie 2013
Studentă
Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul sau însăşi viaţa, dar sunt sigură că am făcut alegerea cea mai bună pentru mine, pentru că asta sunt eu. Nu aş putea trăi altfel, decât îngropată printre cărţi prăfuite (la care să fac alergie din când în când), printre romane, dicţionare şi critici literare. Nu aş putea trăi fără un stilou uitat după ureche, fără o puzderie de creioane colorate, fără literatură. Asta e viaţa mea!
Mereu pe fugă, mereu ascunzându-mă pe mine în spatele altor euri, a altor personaje, îmi pun uneori întrebarea... cine sunt cu adevărat? Sunt oare acea tânără timidă, introvertită, căreia rar îi place să vorbească sau să accepte prezenţa oamenilor... sau femeia cochetă ce se ascunde sub surâsuri de cerneală? Amândouă cred...
luni, 22 iulie 2013
Leapşă
Primită de la Amaunet te :)
1.Te-ai gândit vreodată cum ar fi ca supranaturalul să facă parte din viaţa ta?
Da, de prea multe ori, poate. Am crescut înconjurată de cărţi care subliniau acest aşa zis supranatural (să nu mai pun la socoteală şi filmele) şi astfel, iremediabil, m-a fascinat...
2.Te-ai gândit vreodată cum a apărut Dumnezeu?
Are rost oare să ne gândim la asta? Este, în definitiv, o taină de nepătruns.
3.Te-ai gândit vreodată care este adevăratul motiv pentru care au dispărut dinozaurii?
Nu. Niciodată nu mi-au plăcut fiinţele acestea, cu toate că am fost îndrăgostită de "O lume dispărută" a lui Sir Arthur Conan Doyle.
4.Te-ai gândit vreodată cum vei muri?
Cine nu se gândeşte? Sper doar să sfârşesc într-un mod onorabil.
5.Te-ai gândit vreodată să scrii o carte?
Nu numai că m-am gândit, dar am şi scris-o deja.
6.Te-ai gândit vreodată să pleci de-acasă?
Să plec, în sensul de a nu mai sta cu părinţii? Da, evident!
7.Te-ai gândit vreodată la cum va arăta viitorul tău?
Da, însă şi acesta rămâne tot o taină a vieţii...
8.Te-ai gândit vreodată cum vei supravieţui într-o apocalipsă zombie?
Nu... Mi se pare o prostie.
9.Te-ai gândit vreodată la cum va arăta viitorul tău soţ?
Contează cum arată, atâta timp cât îmi este alături, mă iubeşte şi mă respectă? Totuşi, fie, ar avea părul negru răsucit în inele, uneori dezordonat; ochii de culoarea caramelului, însă cu irizaţii edulcorate de auriu şi negru-abanos; mâinile mari, masculine şi totuşi blânde, sub mângâierea cărora să mă pierd la infinit... şi cred că intru prea mult în detalii.
10.Te-ai gândit vreodată la ce nume ai fi avut dacă ai fi fost de sex opus?
Cel mai probabil m-ar fi chemat Radu :)
11.Te-ai gândit vreodată să practici un sport extrem?
Mai trebuie să spun că urăsc sporturile?...
12.Te-ai gândit vreodată ce va spune lumea la înmormântarea ta?
Nu... Cât de morbid!
"Şi dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb şi funerar vestmînt"
13.Te-ai gândit vreodată care e sensul vieţii?
În general nu m-a interesat, însă sensul vieţii mele este, bineînţeles, acela de a aduce zâmbete sau lacrimi pe chipurile oamenilor prin intermediul romanelor mele.
14.Te-ai gândit vreodată ce ai face dacă s-ar lua curentul pentru totdeauna?
Nu, cu toate că fără curent electric, umanitatea ar intra într-un irevocabil declin.
15.Te-ai gândit vreodată să întrerupi ceea ce faci şi să fugi?
De ce să fug? Încă am destulă putere să lupt pentru mine, pentru noi, pentru visele noastre.
Mulţumesc de leapşă, draga mea! M-am distrat! :))
La care mai adaug întrebările:
16. Te-ai gândit vreodată ce personaj de roman ai putea fi?
17. Te-ai gândit vreodată cum ar fi viaţa ta fără literatură?
luni, 15 iulie 2013
Zbuciumul minţii, frământări ale inimii
De câteva zile încerc să mă conving că este timpul să mă apuc din nou de scris şi să las trecutul în urmă. Trebuie să încep noul roman şi totuşi îmi vine atât de greu să pun mâna pe stilou şi să fac scheme şi planuri de idei, schiţe în creion şi mai târziu portretele viu colorate ale personajelor principale...
Mi-e greu să mă desprind de vechea lume interbelică...
Mi-e dor de gesturile, privirile, şoaptele personajelor idilice, despre care aş putea scrie la nesfârşit, fără să mă satur... pentru că eu nu construiesc simple personaje, ci creez Oameni!
Cu toate astea, trebuie să-mi strâng din nou visele toate într-o desagă peticită cu emoţii, iar cu ajutorul lor, puţin mai târziu, să desenez fiecărui gând aripi de lumină. Astfel, voi putea făuri altă lume de care, peste luni sau peste ani, îmi va fi greu să mă desprind...
Dacă stau să mă gândesc, am pornit deja în această călătorie, căci la mine, totul începe cu fragmente răzleţe, scrise noaptea târziu, trezită din somn...
Înainte de toate, caut titlu (ştiu că este puţin absurd să aleg titlul înaintea scrierii romanului, dar asta am făcut întotdeauna).
Aveţi vreo idee?
joi, 11 iulie 2013
Firimituri de cuvinte
- Te rog, lasă-mă să-mi demonstrez că m-am maturizat... Ştiu că am crescut sub privirile tale blânde. Ştiu că mi-am deschis petalele sub palmele tale calde şi grele.
Înţelege, deci, că nu vreau să-ţi arăt ţie sau altora că am crescut, vreau să-mi demonstrez asta mie.
Pentru că sunt liberă şi vreau să zbor!
Vreau să simt valurile înspumate ale mării izbindu-mă vesele şi calde, sub soarele zâmbitor al verii toride, iar nisipul auriu să mi se scurgă printre degetele albe, asemeni timpului ce-şi va lăsa iremediabil amprenta pe chipul şi în părul meu...
Vreau să-mi clătesc ochii cu infinitatea mării, cu surâsul razelor de soare, cu frunzişul pădurilor ce râde a verde aprins şi vară nesfârşită, cu susurul unui pârâu de cristal ce trece molcom printre rădăcinile bătrânilor copaci...
Pentru că sunt liberă şi iubesc!
Iubesc vara, marea, mirosul cărţilor vechi - împrăştiat de o briză uşoară ce răsfiră filele îngălbenite - dar mai ales, te iubesc pe tine!
- Dar sunt atâtea pericole acolo...
- Şi mai iubesc faptul că întotdeauna voi rămâne fetiţa ta mică şi scumpă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







