Lume de umbre

S-ar fi putut îndrăgosti de el în atât de multe moduri, iar ea, dintre toate, a ales să se îndrăgostească de o iluzie...

Era singură în camera cu pereţi albaştri, pe când umbrele nopţii târzii se profilau alungite prin colţuri. Îşi ghicea pe întuneric lacrima ce-i căzuse pe obrazul drept, în timp ce o dulce durere i se tatua pe umărul stâng. 

El nu era nicăieri, însă îl simţea mereu împrejurul ei, îmbătându-i simţurile cu un puternic parfum masculin.

Deschise fereastra  şi inspiră adânc aerul nopţii reci. Colţul drept al buzei se ridică într-o imitaţie stângace de zâmbet, pe când venele-i pompau în inimă veninul tăcerii. Trupul său devenise câmpul de luptă a doi inamici infernali şi era convinsă de faptul că nu va câştiga niciunul dintre ei curând. Acest război nu avea să se termine niciodată, căci partea ei dreaptă (acolo unde reuşise să păstreze o fărâmă de speranţă şi dragoste printre atâtea amintiri) era la fel de puternică precum partea ei stângă (care o rodea pe dinăuntru şi o durea; acea parte unde zâmbetele i se spărseseră asemenea unor ecouri de pereţii obosiţi ai inimii). Ea însă se afla la mijloc, oscilând mereu între cele două tabere, căci se obişnuise ca el să facă alegeri în locul ei.

Acum e singură. Ce să aleagă?