Zbuciumul minţii, frământări ale inimii

De câteva zile încerc să mă conving că este timpul să mă apuc din nou de scris şi să las trecutul în urmă. Trebuie să încep noul roman şi totuşi îmi vine atât de greu să pun mâna pe stilou şi să fac scheme şi planuri de idei, schiţe în creion şi mai târziu portretele viu colorate ale personajelor principale...

Mi-e greu să mă desprind de vechea lume interbelică...

Mi-e dor de gesturile, privirile, şoaptele personajelor idilice, despre care aş putea scrie la nesfârşit, fără să mă satur... pentru că eu nu construiesc simple personaje, ci creez Oameni!

Cu toate astea, trebuie să-mi strâng din nou visele toate într-o desagă peticită cu emoţii, iar cu ajutorul lor, puţin mai târziu, să desenez fiecărui gând aripi de lumină. Astfel, voi putea făuri altă lume de care, peste luni sau peste ani, îmi va fi greu să mă desprind...

Dacă stau să mă gândesc, am pornit deja în această călătorie, căci la mine, totul începe cu fragmente răzleţe, scrise noaptea târziu, trezită din somn...

Înainte de toate, caut titlu (ştiu că este puţin absurd să aleg titlul înaintea scrierii romanului, dar asta am făcut întotdeauna). 

Aveţi vreo idee?