Notele unei despărţiri discordante

Îşi frângea necontenit mâinile albe, în timp ce ea îl privea cu toată ura şi disperarea ce-i încăpeau în suflet. Când intrase pe uşa apartamentului ei, vrând să-şi ia rămas bun, nu se aşteptase la o asemenea reacţie din partea Elinei şi cu toate astea... se simţea împăcat.

- Pleacă odată! Drum bun! îi şopti ea, pentru a zecea oară, indicându-i printr-un gest nervos uşa dormitorului ce sta întredeschisă. Pentru ce ai venit la mine, acum? Ne-am luat rămas bun cu câteva zile înainte... Acum ce rost mai au cuvintele? Doar gesturile contează, Valeriu, mai spuse, lăsându-şi în jos ochii înroşiţi de plâns.

- Şi ce ai înţeles tu din gesturile mele, mă rog? o întrebă placid.

Elina nu răspunse. Înţelesese totul şi deopotrivă nimic... Înţelesese că odată cu el, se va pierde pe sine, că dacă îl v-a lăsa pe Val să plece, atunci ea nu mai avea rost. Şi totuşi... îl îndemna să facă pasul ăsta. Nu putea sta în calea destinului său şi degeaba se punea pe şinele de fier ruginit, roase de timp şi gânduri, aşteptând ca viaţa să o izbească, iar inima să i se dezintegreze în absolut...

- Am înţeles că trebuie să îţi dau drumul, răspunse într-un final, pironindu-şi ochii violet într-ai lui.

Valeriu se ridică nervos. De ce îi făcea Elina una ca asta?  Îi aşteptase lacrimile dulci cu atâta ardoare, iar săruturile-i înfrigurate de tristeţe încă îi ademeneau sufletul către uşa unui armonios infern.

- Ştiu că dacă pleci, nu te vei mai întoarce, Val...

El închise ochii. Era adevărat...

Strigăte mute

Lacrimile-i curgeau şiroaie ca din ochii unei necunoscute, căci acum, pierzându-l pe el, se pierduse pe sine... Mâinile îi tremurau, pe când ochii priveau mereu pe fereastra deschisă la cerul înecat în culorile apusului, care se împleteau rând pe rând, armonios, haotic, dureros, pledând în aerul rece al iernii povestea unei pasiuni fără început şi fără sfârşit, amestecând delicat pe paleta de culori a universului nesfârşite emoţii şi suspine...

Încăperea era învăluită în lumina lacinantă pe care o arunca neonul din antreu, iar de pe perete, Tristan şi Isolda o priveau înmărmuriţi pe pânza învechită a tabloului. Singur, vântul aducea de departe, de dincolo de apusul soarelui, larma oraşului neobosit, pătrunzând prin fereastra deschisă, fără să ajungă însă la urechile ei. Tot ceea ce auzea ea, era sunetul singurătăţii care îi zdrobea sufletul, liniştea din interiorul ei, din acea cameră unde părea că începuse şi se sfârşise totul. Îşi dădea cu uşurinţă seama că acesta era blestemul ei, pe care îl va purta pretutindeni, şiroindu-i prin vene: singurătatea regăsită în iubire.

Mme. Lescaut

Că tot e vacanţă... un nou tablou!

Manon Lescaut

Une peinture

Îmi cer scuze că scriu atât de rar, însă promit că după ce voi termina cu bacalaureatul lucrurile se vor schimba pe aici.

Vă las, deci, cu cea mai recentă pictură a mea: 

Pentru că a visa este cel mai bun lucru pe care îl poţi face când te pierzi pe tine...

Visând...

Se vedea dansând nebună pe şinele de tren, împânzite de rugina timpului ce se scurgea precum râsetele ei albastre şi precare.

Se imagina spânzurată printre cărţi cu o funie groasă a irealităţii, pierdută de mult în uitare, un simplu obiect înmânat în ghearele timpului, visând în atmosfera plină de praf aurit cu gânduri a unei biblioteci fără început şi fără sfârşit.

Se auzea dansând un ultim vals al emoţiilor pierdute alături de un maldăr de sentimente second-hand, pe când o orchestră de gânduri, reverii şi lacrimi pictate în verde-pal de tinereţe pleda în aerul rarefiat întreaga simfonie a unui dor de copilărie.

Se imagina bând cucuta dragostei dintr-un potir de argint viu, adormind apoi cu o supradoză de iubire.

Acum şi întotdeauna

Acum...

Ard zi de zi de nerăbdare să pot privi încă o dată în adâncul ochilor tăi obscuri,

Pe când buzele-mi tânjesc după dulceaţa sufletului tău chinuit de trecerea ireversibilă a timpului.

Rugul pregătit aşteptă secundele ce se scurg peste genele tale, iar

Iubirii i se cântă un imn împletit armonios cu haoticul infinit.

Adormim îndrăgostiţi, ca apoi vise întregi să pledeze întregi simfonii în spatele pleoapelor tale...

Iar mai târziu...

Pământul fermecat de frumoasele-ţi emoţii,

Plânge în cuvinte de neînţeles.

Acoperit de lacrimi, trupul tău copleşit de istorie întinde braţele spre etern, strigând zadarnic.

De câteva ori, înfiorat de ondulaţia vagă a vidului de care e cuprins, zâmbeşte, dar

Cenuşa unei fericiri îmbătrânite se risipeşte în absolut.

Trezindu-ne obosiţi, căutăm răspunsuri la întrebări ce nu există, privind dincolo de adâncul
 sufletelor noastre...

Farmecul prieteniei absolute

Am avut de curând un proiect la şcoală referitor la o carte a generaţiei, trebuind astfel să scriem fiecare un text despre cineva anume din clasa noastră. Deci... despre cine să scriu dacă nu despre colega mea de bancă? 

Când vine vorba de a-ţi portretiza cea mai bună prietenă - care nu numai că ţi-a fost alături pe parcursul fiecărei zile din timpul liceului, împărtăşindu-ţi fiecare gând şi fiecare emoţie, dar eşti sigur că indiferent ce s-ar întâmpla, ea va rămâne întotdeauna lângă tine - cred că toate cuvintele unei limbi ar însemna prea puţin.

Cum e Ioana? Ea e numai zâmbet, râsete şi primăvară. Un întreg amalgam de emoţii abstracte, de fericiri, dezolări, veselie şi nebunii, care toate pledează în aer întreaga simfonie a unei prietenii de aur. Astfel, atmosfera plină de magie şi energie copilăroasă nu va părăsi niciodată prima bancă pe care o întâlneşti când intrii în sala noastră de clasă.

Însăşi fiinţa ei fiind definiţia perfectă a unui artist, nu-i de mirare că timp de patru ani minunaţi de liceu (şi mulţi alţii de acum înainte) mi-a fost sufletul pereche. Chiar dacă pe coridoarele obscure ale liceului ne întâlneai mereu singure, mereu împreună, fii sigur, drag lector, că întotdeauna ne-ai fi văzut râzând în hohote, distrându-ne de minunte şi strigându-ne una pe alta MIT (acest apelativ ducând nu mai mult de o întreagă istorie în spate)!

Muzică, literatură, teatru, pictură, vise, bucurii, tristeţi efemere, fericiri debordante - doar câteva cuvinte pentru a descrie cuplul nostru!

Fără cerneala sufletului, stiloul nu scrie...

Cât de des vi se întâmplă să nu mai simţiţi nici un fel de plăcere în momentele în care, de nevoie sau nu, încercaţi să vă lăsaţi purtaţi de vise?
Parcă nu mai simt nimic când scriu...
Mă simt blestemată şi ucisă de toate vociile conştiinţei care, rând pe rând, îşi urlă nemulţumirile înăuntrul trunchiului cerebral. Cred că agonizează şi ele, săracele, de atâta lipsă de chef şi inspiraţie...

De s-ar termina odata iarna asta, poate cineva s-ar trezi să bată în uşile de fier în spatele cărora mi-am ferecat sufletul înfrigurat şi să strige cât l-ar ţine plămânii "Haide, vino la mine, soare!".
 Şi poate că atunci, doar poate, mi-aş aduce aminte că nu te-am sărutat îndeajuns, că nu te-am îmbrăţişat şi nu te-am iubit cât să-mi ajungă până se termină anotimpul ăsta anost. M-ai aştepta cu chipul radiant, cu un zâmbet ştrengar şi totuşi angelic, trist si fericit, un visător prins cu lanţuri grele de realitatea crudă, sclavul unor rezerve de cearneală prea puţine...
Şi dacă mi-ai face doar un semn, dragul meu, te-aş iubi mult...dar tot acolo zaci uscat, aştepţi răbdător, trist şi plictisit, o zi care nu va veni prea curând...

Iartă-mă, dragul meu stilou...

Suflet întors pe dos

N-am mai scris de mult şi nu cred că îmi pot explica prea bine de ce. Uneori îmi e greu să scriu, deşi nevoia îmi apasă sufletul atât de tare, încât simt că într-o bună zi şi-ar putea rupe... coloana vertebrală. Uneori mă chinui... E groaznic să nu poţi scrie, să nu poţi picta, să nu poţi cânta şi sunt sigură că mă poţi înţelege pe de-a-ntregul, dragul meu cititor sporadic. În cazul ăsta, îţi sunt recunoscătoare, iar dacă nu poţi înţelege acest lucru, îmi cer iertare...

Deşi degetele caută frenetic litere potrivite pentru cuvinte goale, sufletul se chinuie să regăsească dorinţa aceea euforică de a se mistui în flăcările cvasi-blestemate ale creaţiei. Păcat că nu găseşte nimic... Dorinţa e acolo, povestea se învârte neîncetat ca într-un carusel de foc, hârtia e pregătită şi chiar până şi stiloul are cerneală proaspătă în el. Totuşi... mâinile-mi tremură, ezită temătoare şi fără rost.

Sunt prea obosită, mi-e somn şi... nu ştiu.

Fleurs du mal

Mi-am dorit într-o zi să pot picta un întreg univers pornind din colţul drept al buzelor tale.

Mi-am dorit ca visele mele să se prelingă peste colţul stâng, fără a fi lascive.

Am sperat ca sărutul meu să-ţi mângâie pleoapele dis-de-dimineaţă precum cântecul unei sirene însingurate, iar lumina carbonizată a ochilor tăi să-mi soarbă fiinţa translucidă.

Am sperat ca niciodată, nicicând, pe vârfurile genelor tale lungi şi negre să nu rămână spânzurate minuscule cristale de durere inocentă.

Mi-am dorit multe, am sperat şi mai multe, dar tablourile toate au rămas un simplu gând solitar, plutind într-un trecut prea puţin palpabil.

Acum am crescut.

Am crescut sub privirea şi palmele tale precum un trandafir ce iubeşte prea mult armonizarea haotică dintre primăvară şi vară şi am început să te iubesc până dincolo de infinit şi înapoi. 

Am învăţat să visez şi să prind fluturii năuci, ce-mi portretizau emoţiile întregi, în căuşul palmelor mici... Ce făceam cu ei, nu-mi aduc aminte, dar ştiu că la un moment dat, ordonându-mi gândurile şi emoţiile,  mi-am fărămiţat pe rând  visele şi speranţele toate, făcând din ele praf de stele cu care ţi-am mângâiat apoi tâmplele bătrâne, cuibărindu-mă la pieptul tău pe care am desenat deliric cosmosul nostru.

Acum, chiar dacă nu am ajuns la sfârşit de drum, doreşte-ţi doar să nu devin o floare a răului în buchetul inimii tale...