Îşi frângea necontenit mâinile albe, în timp ce ea îl privea cu toată ura şi disperarea ce-i încăpeau în suflet. Când intrase pe uşa apartamentului ei, vrând să-şi ia rămas bun, nu se aşteptase la o asemenea reacţie din partea Elinei şi cu toate astea... se simţea împăcat.
- Pleacă odată! Drum bun! îi şopti ea, pentru a zecea oară, indicându-i printr-un gest nervos uşa dormitorului ce sta întredeschisă. Pentru ce ai venit la mine, acum? Ne-am luat rămas bun cu câteva zile înainte... Acum ce rost mai au cuvintele? Doar gesturile contează, Valeriu, mai spuse, lăsându-şi în jos ochii înroşiţi de plâns.
- Şi ce ai înţeles tu din gesturile mele, mă rog? o întrebă placid.
Elina nu răspunse. Înţelesese totul şi deopotrivă nimic... Înţelesese că odată cu el, se va pierde pe sine, că dacă îl v-a lăsa pe Val să plece, atunci ea nu mai avea rost. Şi totuşi... îl îndemna să facă pasul ăsta. Nu putea sta în calea destinului său şi degeaba se punea pe şinele de fier ruginit, roase de timp şi gânduri, aşteptând ca viaţa să o izbească, iar inima să i se dezintegreze în absolut...
- Am înţeles că trebuie să îţi dau drumul, răspunse într-un final, pironindu-şi ochii violet într-ai lui.
Valeriu se ridică nervos. De ce îi făcea Elina una ca asta? Îi aşteptase lacrimile dulci cu atâta ardoare, iar săruturile-i înfrigurate de tristeţe încă îi ademeneau sufletul către uşa unui armonios infern.
- Ştiu că dacă pleci, nu te vei mai întoarce, Val...
El închise ochii. Era adevărat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu