Acum...
Ard zi de zi de nerăbdare să pot privi încă o dată în adâncul ochilor tăi obscuri,
Pe când buzele-mi tânjesc după dulceaţa sufletului tău chinuit de trecerea ireversibilă a timpului.
Rugul pregătit aşteptă secundele ce se scurg peste genele tale, iar
Iubirii i se cântă un imn împletit armonios cu haoticul infinit.
Adormim îndrăgostiţi, ca apoi vise întregi să pledeze întregi simfonii în spatele pleoapelor tale...
Pământul fermecat de frumoasele-ţi emoţii,
Plânge în cuvinte de neînţeles.
Acoperit de lacrimi, trupul tău copleşit de istorie întinde braţele spre etern, strigând zadarnic.
De câteva ori, înfiorat de ondulaţia vagă a vidului de care e cuprins, zâmbeşte, dar
Cenuşa unei fericiri îmbătrânite se risipeşte în absolut.
Trezindu-ne obosiţi, căutăm răspunsuri la întrebări ce nu există, privind dincolo de adâncul
sufletelor noastre...
sufletelor noastre...
Ămi place! Ingenios şi emoţionant! Vezi? uneori pofta de a scrie apare din neant (ăsta da, haotic!...)!
RăspundețiȘtergereSucces în împlinirea proiectelor de pe toate "palierele"!
Dupa atatea luni de pauza, e normal ca, in sfarsit, sa am si eu cat de cat o pofta mica de a scrie... Slava Domnului! :))
ȘtergereTe felicit pentru idealismul si intensitatea dramatica a pasiunii si a emotiilor de care dai dovada.
RăspundețiȘtergereSa nu renunti niciodata la scris!
Cum sa renunt, cand scrisul e insasi viata?
ȘtergereIti multumesc pentru frumoasele tale cuvinte si te mai astept pe "taramul" acesta ca cititor! :)
Onoarea e de partea mea !Ma bucur ca te-am "descoperit".
ȘtergereCuvintele tale ma bucura pana dincolo de infinit! :)
Ștergereimi place titlul care se combina placut cu postarea:)
RăspundețiȘtergereMa bucur mult ca iti place si sper sa mai revii ca cititor! :)
Ștergere