Strigăte mute

Lacrimile-i curgeau şiroaie ca din ochii unei necunoscute, căci acum, pierzându-l pe el, se pierduse pe sine... Mâinile îi tremurau, pe când ochii priveau mereu pe fereastra deschisă la cerul înecat în culorile apusului, care se împleteau rând pe rând, armonios, haotic, dureros, pledând în aerul rece al iernii povestea unei pasiuni fără început şi fără sfârşit, amestecând delicat pe paleta de culori a universului nesfârşite emoţii şi suspine...

Încăperea era învăluită în lumina lacinantă pe care o arunca neonul din antreu, iar de pe perete, Tristan şi Isolda o priveau înmărmuriţi pe pânza învechită a tabloului. Singur, vântul aducea de departe, de dincolo de apusul soarelui, larma oraşului neobosit, pătrunzând prin fereastra deschisă, fără să ajungă însă la urechile ei. Tot ceea ce auzea ea, era sunetul singurătăţii care îi zdrobea sufletul, liniştea din interiorul ei, din acea cameră unde părea că începuse şi se sfârşise totul. Îşi dădea cu uşurinţă seama că acesta era blestemul ei, pe care îl va purta pretutindeni, şiroindu-i prin vene: singurătatea regăsită în iubire.