Subiectiv

Cândva nu puteam scrie decât la persoana I. Era cel mai sincer mod de a scrie, vorba lui Camil Petrescu: "din mine însumi eu nu pot ieşi", însă am ajuns în punctul în care m-am plictisit să scriu astfel. E mult prea personal şi îmi creează iluzia de a vorbi şi scrie despre mine.

De ce să fac asta când pot scrie despre alţii, când mă pot juca cu destinele, gândurile şi trăirile lor?

De ce să nu fiu Dumnezeul altora şi să creez o întreagă cosmogonie obiectivă, pornind de la un singur destin individual?

În romanul pe care l-am scris, am avut scăparea de a folosi nu două, ci trei perspective narative, lucru care mi-a oferit satisfacţia relativismului din punctul de vedere al desfăşurării acţiunii...

E o plăcere sadică, delicioasă şi într-un fel tenebroasă de a te juca cu destinele create de tine, pentru că nu... mie nu îmi ajunge o singură viaţă de trăit şi nu-mi ajung nici vieţile din alte cărţi, am nevoie de o multitudine nebunească de trăiri, destine, emoţii şi disperări. E greşit acest lucru?

Oare scriitorul face greşeala de a se compara cu divinitatea prin creaţie?

Şi dacă da, va urma iremediabil o cădere în profan prin atingerea absolutui?