Am iubit odată strada...

- M-ai întrebat la începutul drumului dacă aş vrea să fugim împreună în lume. Mai ştii ce am răspuns?

- Ai spus că mă urăşti.

- Că niciodată, nicicând, nu te-aş lua de mână...

- Şi niciodată nu mă vei accepta în inima ta.

Ea îşi ridică privirea  însorită înspre el. Cât de mult greşise crezând că nu îl va iubi niciodată, când, fiind doar o cerşetoare fără adăpost, acest bărbat, apărând de nicăieri printre picurii mari ai unei ploi torenţiale, o luă de mâna micuţă şi o trase sub umbrela sa neagră. 

- Întreabă-mă încă o dată, acum, îngână ea, strângându-i mâna îmbătrânită.

- Acum nu mai pot eu fugi în lume, îi răspunse bărbatul, pierzându-şi privirea în zare, fără să observe lacrima mică ce se prelingea pe obrazul tânăr al fetei. Tot ce vreau acum e linişte şi soare...

- Şi nu le găseşti în sufletul meu?

- Odinioară, acolo, am găsit numai revoltă şi dragostea străzilor. Cât de înverşunată erai să fii din nou copilul lor...

- Acum am crescut, şopti ea cu părere de rău, scrutând cu privirea în căutarea băieţelului murdar căruia, în fiecare dimineaţă, îi dădea o monedă de cinci franci.

- Dar eu am îmbătrânit, draga mea, oftă bărbatul, punându-şi un braţ pe după umerii ei înveşmântaţi în satin.

Tânăra se strânse mai aproape de trupul lui masiv, inhalându-i adânc mirosul de tabac. În minte îi reveni ploaia şi îşi revăzu palma mică şi murdară ce sta întinsă către trecători. Instinctiv, îşi mângâie materialul rochiei, învăluindu-se într-un straniu sentiment de protecţie şi abundenţă. Se cutremură la gândul că odinioară, un trup mic şi firav, trăia în aceleaşi cârpe ude şi mâncate de vreme... Se îngrozi apoi, amintindu-şi că îl ură pe bărbatul ce o strângea în braţe, pentru că o scosese din acele veşminte, pentru ca o învăţase că mai există şi un altfel de casă decât străzile Parisului, că mai există şi altfel de dragoste decât mila trecătorilor la vederea unor ochi de un verde cu auriri de primăvară-vară. 

- Iartă-mă! îi şopti ea, încercând să îl privească în ochi.

Bărbatul tresări, iar privirea i se metamorfoză brusc, în timp ce o lacrimă stingheră, uscată de timp şi necazuri, stătea sugrumată pe vârful genelor.

- Nu am pentru ce să te iert. Tu eşti viaţa mea...