- Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge cândva să te iubesc atât...
El nu răspunse. Pe chip i se instală acel zâmbet ştrengăresc pe care îl adora, iar mâinile îi porniră în conturarea absentă a corpului chitarei.
Ce putea spune mai mult? Bagajele îl aşteptau în pragul uşii de mai bine de o oră. Casa era goală, iar o linişte lancinantă se izbea cu ecou de pereţii între care, timp de atâţia ani, construiră împreună un amalgam de aduceri-aminte. Iubea acei patru pereţi albaştri...
- Când pleci? l-a întrebat încercând să-i evite privirea întunecată, pe când în minte îi revenea mereu acea antiteză pe care o surprinsese printre paginile nuvelei Sărmanul Dionis: ochi negri - bucuria de a trăi în singurătate.
Tresări, simţindu-i vârfurile degetelor mângâindu-i delicat umărul dezgolit.
- Când nu voi mai avea destulă dragoste care să-mi sfâşie pieptul, răspunse el calm, pecetluindu-i apoi buzele cu o sărutare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu