O privea ca şi când nu o mai văzuse de ani de zile. Mâinile ei fine se odihneau pe marginea patului înecat în razele unui soare matinal, iar părul auriu se învolbura în nenumărate bucle dezordonate care completau tabloul unei dimineţi îmbucurătoare.
De nu şi-ar fi aruncat cu o seară în urmă şevaletul, pensulele şi culorile în apele nervoase ale Oltului, acum ar fi putut scăpa de toată acea nervozitate care îi şiroia prin vene. Ar fi putut surprinde, pe pânza albă de bumbac, primul ei zâmbet... Ar fi putut, dacă nu acţiona pripit, dacă ea nu ar fi încercat să fugă de el pentru a mia oară...
Era îndrăgostit, ştia bine asta, însă, adăugându-se la această dragoste nebună - nebună în adevăratul sens al cuvântului - îşi dădea seama, privind-o în acel moment, că trupul ei îmbătat de soare, îl obseda. Genele-i lungi şi negre ce aruncau umbre prelungi pe obrajii albi, nu erau altceva decât note armonioase pe partitura sufletului său, pe când buzele, mereu trandafirii, îi aninau neîntrerupt sângele. Cu toate astea, cel mai mult îl întărâtau ochii ei violeţi care îl priveau cu ură ori de câte ori aveau ocazia şi care formau o împletire atât de armonioasă cu buclele-i de aur. Întreaga-i fiinţă era o simfonie de culori şi forme, care toate, pledând în aer frumuseţea-i demonică, îi învolburau dorinţele până la nebunie...
Se aşeză la marginea patului, contemplându-i frumuseţea. Încerca să memoreze tabloul pe care i-l dăruise această dimineaţă pentru a-l pune mai târziu pe pânza albă, însă nu se putea gândi decât la faptul că Elina îl ura, că ori de câte ori o lăsa singură în mica lui mansardă, ea încerca să fugă... De ce? În definitiv, o iubea până dincolo de infinit. Era muza lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu