De aceea în loc de adio, îţi spun... te iubesc!

Poate că nu sosise încă acea vreme în care ar fi trebuit să îl privească în ochi şi să-i spună adio. 

Stătea totuşi înfrigurată pe pervazul ferestrei, privind infinitatea cerului întunecat, pe care, răzleţ, se aşezaseră câteva stele ce pâlpâiau un mesaj indescifrabil. În depărtare se auzea o baladă tristă, pe când sufletul ei cânta o romanţă la chitara fără corzi. Ecouri surde se spărgeau de pereţii inimii, iar pe chipul brăzdat de lacrimi se ivi un surâs placid.

- Ce faci aici? părea că îi aude vocea sunând din depărtări.

- Mi-e dor... îi răspunse şoptit.

- De cine?

- De mine, de tine...

Dar ştia că sunetul cald al vocii lui era doar o nălucire a nopţii târzii, o nălucire a atâtor nopţi albe...

Ştia, bineînţeles, că el nu se va întoarce la ea nicicând, că va rămâne mereu singură în colţul acela de mansardă închipuită, într-o cameră în care pereţii nu erau albaştri.

Ştia că nu-şi va mai putea aşeza capul pe pieptul lui pentru a-i asculta rezonanţele inimii, că nu-i va mai mângâia chipul ori săruta buzele, că locul ei nu mai era acolo - lipită de trupul lui, cu chipul afundat între obrazul nebărbierit şi umăr...

Ştia, dar asta nu-i putea alina nicicum durerea ce i se strângea în suflet, formând cu fiecare arteră vreun nod pescăresc pe care nimeni nu l-ar fi putut desface. Ştia. Ei şi ce? La dracu!

- De ce plângi? îl auzi din nou, prin negura ce se lăsase asupra ei.

- Pentru că mi-e frig.

- Atunci de ce nu pleci?

- Dacă plec, totul se va termina...

- De unde ştii? păru el că râde.

- Nu ştiu. De aceea în loc de adio, îţi spun... te iubesc!