...cu mâinile goale şi un piept pustiu

"Era veşnica ei teamă: egoismul bărbatului. Egoism în dragoste, egoism în confort, egoism în suferinţă. Să refuzi chiar să fii mângâiat, atunci când eşti trist şi eşti singur - poate fi o dovadă mai abjectă de egoism masculin?" (Mircea Eliade - Huliganii)

...şi totuşi, înăuntrul pieptului ei se adăposteau atâtea temeri, încât de multe ori simţea cum acestea îi sugrumă plămânii înfriguraţi. Uneori nu înţelegea de ce îi mai era frică. Oricum, la un moment dat, toate relele se năpusteau asupra ei pe neaşteptate, copleşindu-i sufletul, înecându-i simţurile şi mai târziu... anihilându-i întreaga fiinţă. Spune-mi, tu, ce rost mai avea să se teamă? 

Era goală... Goală de vise, de idealuri, de bucurie. I le furase pe toate, aşa cum o furase şi pe ea, fiindcă o dorea să i se dedice în întregime. În mintea şi în inima ei de sticlă şi lacrimi nu trebuia să existe decât chipul lui, al hoţului, doar el şi dragostea sa de un egoism bolnav, dar pe care ea o îndrăgea până la delir. Și cât de dor îi e, cât o doare acum...

Reuşise să o înfrângă.

Reuşise, în cele din urmă, să o facă să renunţe...

Depuse armele şi părăsi scena cu mâinile goale şi un piept pustiu. Deveni "o pasăre pierdută pe perete, stând rece între lume şi între timp..."

Dar era vina ei în întregime. Merita toată durerea și avea să o poarte mereu, de acum înainte, în gaura pieptului de unde i se furase inima...