Fiul risipitor

Buzele-ţi colerice nu pot pătrunde otrava sufletului meu, doar eu, singură, sunt condamnată să sorb zi de zi din cucuta inimii tale şi să mă hrănesc cu cianura din ochii tăi fără început şi fără sfârşit. Nu poţi cunoaşte gustul răului şi nici nu vei putea dansa vreodată cu demonii şi întunericul din mine! Nu... Te iubesc într-atât încât am ferecat uşile pivniţei întunecatelor vicii, mi-am ars pe rug gelozia şi dorul şi-am lăsat lanţuri grele să atârne de glezna a tot ceea ce mi-ar putea demasca nebunia amorului.

Iubirea-mi e o pasăre prinsă în colivia trupului tău, iar prin gratiile ei pot vedea şiroindu-ţi dorinţele şi visurile toate...

Mă iubeşti? - lasă-mă, atunci, să zbor, să-mi întind aripile amorţite ale dragostei peste sufletul tău rătăcitor.

Mă doreşti? - plimbă-ţi ochii peste goliciunea inimii mele şi mângâie-mi pieptul cu răsfularea-ţi furioasă.

Mă urăşti? - iubeşte-mă! căci niciodată nu voi înceta să mă plimb prin sângele tău, niciodată parfumul cărnii mele nu-ţi va părăsi nările înfometate, dar mai ales... niciodată nu mă voi opri din a tânji după vibraţiile inimii tale, ale inimii mele.

Nu-mi respinge dragostea, căci sunt doar o floare ce creşte în căuşul palmelor tale şi-ţi mângâie privirea însingurată cu nuanţele petalelor ei de un albastru cald. Te rog, fii omul meu albastru pe care îl ador atât şi încălzeşte fibrele sufletului meu cu suflul tău de primăvară-vară... Dă-mi voie, mai târziu, să-ţi mângâi tâmplele îndurerate şi să-ţi aştern pe chipul palid constelaţia iubirii ce ţi-o port.

Adu-ţi aminte că înainte de venirea paşilor tăi prin grădina Edenului eram doar o buruiană şi, cu trecerea timpului, ai reuşit să prefaci otrava în nectar...

Când ai de gând să te întorci, fiu risipitor?