Toamna mea

A venit şi peste timpul meu, nostalgică, mirosind a piersici prea coapte şi frunze galbene, cu gustul ei de uitare şi dor: toamna mea cu friguri aspre, cu ploi candide şi lungi, cu focuri lancinante într-un piept ce poate adăposti cosmosul întreg, cu dragoste ingenuă în ochi întunecaţi...

A venit asemeni unei mângâieri dorite de suflet, asemeni unei sărutări dorite de buzele uscate şi s-a aşezat peste gândurile mele având o iubire telurică ce-i şiroieşte prin venele multicolore. O stare de ataraxie indescifrabilă a pus stăpânire pe întreaga întindere a sufletului, iar florile îşi cântă ultima odă destinată trecutului.

Ce bine, însă, că tu - dulce silabă de primăvară-vară - te-ai ascuns adânc în inima mea şi faci ca soarele să răsară mereu cu câte un zâmbet agăţat de coasta lui. Un soare pe care doar eu îl pot simţi şi un zâmbet pe care doar eu îl pot vedea, pentru care te iubesc atât...